Puterea credinței

Pericopa evanghelică din această duminică este din Evanghelia Sf. Apostol Matei, capitolul 17, versetele de la 14 la 23 și ne prezintă vindecarea unui tânăr lunatic.

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

După ce a coborât de pe Tabor, Iisus a ajuns în mijlocul mulțimii agitate care Îl aștepta la poalele muntelui. La puțin timp după aceea, un bărbat cu chipul ars de soarele deșertului Galileei se precipită la picioarele lui Hristos, implorându-L: „Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău” (Matei 17, 15). Nefericitul tată descrie toate suferințele pe care le are de îndurat fiul său. După ce îl ascultă, Iisus exclamă: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine” (Matei 17, 17). Apoi, El alungă demonul și îi redă tatălui fiul sănătos.

După încheierea acestui episod, apostolii Îl întreabă pe Iisus: „De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă.” (Matei 17, 19-20)

Când Hristos le atrage ucenicilor atenția că acest neam de demoni nu iese „decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17, 21), nu ne îndeamnă să credem că e suficient să postim și să ne rugăm pentru a putea alunga demonii! Rugăciunea și postul, în sensul lor cel mai profund, semnifică renunțarea absolută la sine, statornicirea sufletului nostru într-o atitudine smerită și plină de credință, în așteptarea milei lui Dumnezeu, tăierea propriei voințe în fața voinței divine, abandonarea în mâinile Tatălui ceresc. Dumnezeu-Lumina lumii a făcut posibilă vindecarea copilului lunatic și poate îndepărta din om orice duh al întunericului, însă tocmai această lumină, ca dar al efortului ascetic, n-o aveau apostolii, de aceea nu au putut vindeca pe tânăr de duhul cel întunecat. Ei nu au putut învinge răul pentru că încă nu urcaseră muntele nevoinţelor ascetice, pentru ca apoi să primească putere asupra duhurilor necurate de la Dumnezeu Cel descoperit în inima lor. Poalele muntelui sunt simbolul necredinţei şi al neputinţei ce duc la desfigurarea fiinţei umane până la tenebrele cele mai adânci ale îndepărtării de Dumnezeu, până la demonism, până la opusul îndumnezeirii.

În mod evident, ca toate textele evanghelice și acesta înglobează o mare bogăție de învățăminte duhovnicești folositoare pentru binele comun, pentru viața noastră în Biserică și, nu mai puțin, pentru mântuirea noastră.

Dar astăzi vreau să mă opresc doar asupra unui singur aspect, pe care îl subliniază Iisus spre finalul pericopei: „Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă” (Matei 17, 20). Aici accentul nu cade pe fenomenul fizic ieșit din comun, pe care l-ar reprezenta deplasarea unui întreg munte, ci mai curând pe contrastul între dimensiunea muntelui și cea a grăuntelui de muștar, pe posibilitățile infinite deschise înaintea celui care are o credință autentică.

Este evident că Iisus înțelege, aici, prin credință altceva decât o simplă adeziune rațională la o realitate revelată: ca, de exemplu, în cazul centurionului din Capernaum, unde Iisus vorbește de o credință care constă într-o încredere absolută și smerită în bunătatea atotputernică a lui Dumnezeu. Dacă am o astfel de credință doar cât un grăunte de muștar, pot să îmi asum riscul de a trăi în baza ei, indiferent de circumstanțe și să mă aștept ca Dumnezeu, să îmi rezolve problemele, nu așa cum îmi închipui eu că trebuie, ci să intervină, după cum vrea El, pentru ca eu să pot depăși dificultățile pe care le întâmpin în cea mai utilă manieră cu putință. Acesta este felul în care eu mă pot înălța pe munte.

Este evident că a avea credință, înseamnă să crezi în realități nevăzute, căci cele văzute fac obiectul cunoașterii, nu al credinței. Să ne amintim cuvântul Sfântului Pavel care zice: „de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (I Corinteni 13, 2). Credință și dragoste, dragoste și credință – iată o relație în care una este indispensabilă celeilalte. Aceasta înseamnă să ai credință: mai întâi să crezi că Iisus este Mesia, Mântuitorul, Jertfa necesară mântuirii noastre, apoi să crezi în cuvântul Său și să îl pui în practică. „Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea” (I Ioan 5, 4), ceea ce înseamnă că o astfel de persoană ia parte la biruința lui Hristos asupra lumii, care reprezintă victoria binelui asupra răului, a dăruirii de sine asupra egoismului, a iubirii asupra urii.

În Faptele Apostolilor, Sfântul Luca ne-a oferit exemplul de credință și de iubire al primilor creștini spunând: „inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut erau una (...) Şi cu mare putere apostolii mărturiseau despre Învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi” (Faptele Sfinților Apostoli 4, 32-33). Tot astfel și noi trebuie să dăm mărturie despre credința noastră și despre Vestea cea Bună. Nu trebuie să ținem doar pentru noi binele credinței și fericirea de a-L fi primit pe Hristos. Este de datoria noastră, iar Dumnezeu ne-o va cere, să transmitem urmașilor noștri credința, așa cum și noi am primit-o de la înaintași, atât printr-o viață exemplară, de creștin autentic, cât și prin rugăciunile și cuvintele noastre. După cum ateii caută să formuleze fel de fel de argumente în sprijinul opiniilor lor, tot așa și noi, creștinii, suntem datori să ne cunoaștem credința și să aprofundăm cunoștințele teologice pentru a deveni mărturisitori și martori demni de Domnul nostru Iisus Hristos.

Să ne rugăm Domnului să avem o credință luminată și vie. Fie ca actele noastre de caritate să nu fie doar gesturi goale de iubire, ci o realitate veritabilă, iar Domnul să ne dăruiască harul Său și să ne înconjoare cu iubirea Sa binevoitoare pe măsura credinței noastre. Amin!

*Cuvânt de învățătură la Duminica a 10-a după Rusalii, Vindecarea lunaticului (Matei 17, 14-23)