Canis et panis

Iisus Hristos, Blândul Păstor, întru iubire absolută,
Mergea  adesea prin pustiu, să-și cate oaia cea pierdută.
Ieșind din satul Ierihon, se îndreptă spre miazănoapte,
Intrând apoi în Canaan, unde curgea miere și lapte.

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Motto:

Din bucata mea de pâine
Am crescut un om și-un câine,
Omul azi m-a părăsit,
S-a dus și n-a mai venit.
Câinele mă recunoaște,
Omul nu mă mai cunoaște.
Doar câinele mi-a rămas,
Mă apără de necaz,
Nu doarme zi și nici noapte,
Mă păzește cu dreptate.
Îl bat și îl dau afară,
Sare gardul, vine iară.
Omul e și dușmănos,
Chiar de vorbește frumos.
Te vorbește-n față bine
Și-n spate lovește-n tine.
Ce ai omule cu mine,
Nu-ți fac nicio stricăciune?
Când am bani și o duc bine,
Toată lumea e cu mine.
De n-am bani și o duc rău,
Nici cel neam nu-i neamul meu.
Și atunci, te-ntreb pe tine:
Care-i om și care-i câine?

(Cântec popular, după versuri de Vasile Militaru)

(Matei, 15, 21-28)

Iisus Hristos, Blândul Păstor, întru iubire absolută,
Mergea adesea prin pustiu, să-și cate oaia cea pierdută.
Ieșind din satul Ierihon, se îndreptă spre miazănoapte,
Intrând apoi în Canaan, unde curgea miere și lapte.
Ținutu-acesta, oarecând râvnit de neamul cel ales,
Era pe-atunci cel mai bogat în împliniri și în progres.
Aici, cândva, Iisus Navi trimis-a soli să urmărească
Cum e-n acel ținut frumos, ca mai apoi să-l cucerească.
Când s-au întors acei trimiși, purta pe umeri fiecare
Spice de grâu cu rod bogat și-un strugure frumos și mare.
Dacă atunci poporul sfânt n-a reușit ca să-i subjuge,
Un alt Iisus, venit din cer, le-aduce-n dar o nouă lege.
Hristos le duce în pocal vinul extras din a lor strugur
Și firmituri din artos sfânt, făcut din grâul lor, desigur.
Hristos e pâinea cea din cer și tot El e cepul de vie,
Deci, El s-a dus în Canaan, să vină toți la liturghie.
Deși poporul se-nchina la zeul Baal și la Astarte,
În firea lor mai palpita chipul cel viu și făr’ de moarte.

***

Pe când Iisus ieșea din Tyr și spre Sidon se îndrepta,
O mamă din acel ținut, strigând, ieși în calea Sa.
Avea o fiică grav bolnavă și care era muribundă,
Tânăra n-avea nici vlagă și nici chiar lacrimi să mai plângă.
Smerita mamă încercase până și practici mai oculte,
Dar a văzut că zeitatea nu are nici urechi s-asculte.
Și când Iisus trecu în preajmă, întru credinț-adevărată,
Îi iese-n grabă înainte, strigând cu voce disperată:
"Of, Doamne Sfinte, Milostive, Tu, Fiu din vița lui David,
Ajută-mi fiica chinuită de duh pitonicesc, fetid."
Dar Iisus nimic nu zice, urmându-Și calea liniștit,
De parcă își uitase scopul, cel pentru care a venit.
Chiar ucenicii se uimiră de ce nu-i spune vreun cuvânt,
Ba unii Îl interpelară, trăgând ușor de-al Său veșmânt.
"Sloboade, Doamne, pe aceasta, care tot strigă după noi,
Îi ogoiește suferința și-i scapă viața din nevoi!"
El, răspunzând le-a spus acestea: "Voi ați uitat că sunt trimis
Să caut doar oile casei, să le repun în paradis?
Femeia-nțelegând cuvântul, din nou ea strigă disperat:
"Doamne-ajută și mă iartă!" Apoi, căzând s-a închinat.
Părea că Hristos nu simțise credința vie a femeii
Și-i zice un cuvânt mai aspru, ce l-ar fi spus doar fariseii:
"Nu este bine să iei pâinea de la copii s-o dai la câini!"
Că în Talmud, precum se știe, prin câini se-nțelegea păgâni.
Femeia și ea înțeles-a și-I zice clar și răspicat:
"Așa e, Doamne, dar și câinii mâncă firimituri de la bogat."
În vorba asta înțeleaptă, Hristos simți credință vie
Și zise : "Du-te! Ai credință! Și cum voiești, așa să fie!"
Plecă femeia-ncredințată, iar fiica ei s-a vindecat
Din clipa-n care Domnu-i zise: "Copilul tău a fost salvat!"

În loc de concluzii:
Istorioară folositoare de suflet:

Călugărița și răniții

În războiul României, purtat pentru unitate,
S-a înrolat și o măicuță, ca soră de caritate.
După fiecare luptă, ea avea ca misiune
Să îngrijească răniții cu multă compasiune.

Atunci, când era nevoie, viteaza infirmieră
S-avânta în toiul luptei, ca simplă brancardieră.
Însă ea punea pe targă pe orice soldat rănit,
Fie că era de-al nostru sau dușman nesăbuit.

Îngrijea apoi cu milă pe fiecare în parte,
Stând la capul lor de veghe, din crepuscul, până-n noapte.
Toți o respectau cu cinste, mai puțin trei căpitani,
Pentru că infirmiera îngrijea și pe dușmani.

Într-o zi, sărmana maică, nu mai avea pansamente
Și se duse la cei care împărțeau medicamente.
Responsabil cu aceasta era unul din cei trei,
Când o vede pe măicuță, spune aspru: "Tu, ce vrei?"

"Vreau să-mi dai niște bandaje și vreun lichid alcalin,
Ca să oblojesc o rană la un ofițer străin."
"Nu!" zise căpitanul, cu nespusă dușmănie,
"De ce îngrijești străinii, că aceasta-i blasfemie!?"

"Da, așa e, camarade, zise maica maiestuos,
Dar în chipul lui blasfemic, eu văd fața lui Hristos.
Rămânând cu mâna-ntinsă, nu mai trece nicio clipă,
Căpitanul se-nervează și în mâna maicii scuipă.

Umilită, sărăcuței, inima în piept tresaltă,
Duce mâna sa la spate și-o întinde pe cealaltă.
"Bine, asta-i pentru mine, totuși dă-mi, deși nu vrei,
Câteva medicamente pentru toți răniții mei!"

Morala:

In necesariis, unitas,
In dubiis, libertas,
In omnibus, caritas!

În cele necesare, unitate,
În cele îndoielnice, libertate,
În toate însă, iubire!

*Meditații lirice la pericopa evanghelică din Duminica a 17-a după Rusalii (a Femeii cananeence)