Avem multiple căi de a accede la Împărăția lui Dumnezeu

Evanghelia: Marcu 9, 17-32; Matei 4, 25;5, 1-12.

 

Astăzi Biserica ne aduce în atenție viața și opera Sfântului Ioan Scărarul, care a trăit între secolele al VI-lea și al VII-lea (579-649) și care a împlinit în viața sa idealul de pocăință și rugăciune pe care trebuie să îl urmărim cu toții, cu precădere în perioada postului.

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Supranumele de „Scărarul” i-a fost atribuit Sfântului Ioan, egumenul Mănăstirii Sinai, mort în anul 649, pentru că a scris o carte ascetică celebră cu titlul „Scara Raiului” sau „Scara dumnezeiescului urcuș”. Asemenea unui nou Moise, Sfântul Ioan s-a nevoit în pustiul Sinaiului fiind învăluit în lumina cunoștinței lui Dumnezeu Care i-a descoperit cele 30 de trepte ale urcușului spiritual din slavă în slavă, prin împlinirea virtuților, pe care urcându-le ascetul poate ajunge la îndumnezeire. Pentru că vremea postului în care ne aflăm astăzi reprezintă o scară, un urcuș, Sfinții Părinți ai Bisericii au stabilit ca acest părinte ascetic să fie sărbătorit în una dintre duminicile din mijlocul postului, perioadă dedicată în întregime învățării și practicării virtuților necesare urcușului nostru către Înviere.                                                                                                                                

 

Post și rugăciune

 

Astăzi îmi propun să vorbesc în special despre una dintre virtuțile amintite în „Scara” Sfântului Ioan Scărarul, nume despre rugăciune. Și una dintre pericopele evanghelice rânduite de Sfinții Părinți ai Bisericii noastre spre a fi citită în această duminică (Marcu 9, 17-32) vorbește tot despre rugăciune. După ce l-a vindecat pe copilul epileptic, Iisus a fost întrebat de discipolii Săi de ce ei nu au putut să facă aceasta. Atunci Mântuitorul le-a spus: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post” (Marcu 9, 29).

Iisus coborâse din Muntele Tabor unde, avându-i pe trei dintre sfinții apostoli ca martori, vorbise cu Moise și Ilie, iar cuvintele lui Dumnezeu Tatăl: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care bine am voit; pe Acesta ascultați-L” (Matei 17, 5) Îl arată îmbrăcat în lumina necreată a slavei cerești, descoperind apostolilor prezența Sa dumnezeiască. Veșmântul de lumină care a învăluit prezența lui Hristos este rodul dialogului Său cu Părintele ceresc și semnul prezenței Duhului Sfânt Care se odihnește în Fiul. De asemenea, dialogul lui Hristos cu Moise și Ilie este rugăciune, așa cum dialogul cu apostolii pe munte este tot rugăciune. Așadar, lumina care îmbrățișa în comuniune persoanele Sfintei Treimi cu apostolii și cu cei doi sfinți din Vechiul Testament este semnul văzut al prezenței lui Dumnezeu în rugăciune, dincolo de timp și spațiu. Starea de har pe care au simțit-o apostolii pe Tabor uniți cu Hristos în rugăciune i-a făcut să uite de cele necesare trupului dorindu-și să rămână în starea de bucurie născută din vederea luminii. Această lumină, ca semn al prezenței lui Dumnezeu-Lumina lumii, a făcut posibilă vindecarea copilului lunatic și poate îndepărta din om orice duh al întunericului. Tocmai această lumină, ca dar al efortului ascetic, n-o aveau apostolii, de aceea nu au putut vindeca pe tânăr de duhul cel întunecat. Această lumină necreată a fost idealul pentru care sfinții de-a lungul secolelor și-au ostenit ființa transfigurându-și mintea în rug aprins, îndeletnicindu-se cu rugăciunea curată.

Despre post și despre semnificația sa în viața creștinului am vorbit încă de la începutul perioade liturgice în care ne aflăm. De aceea astăzi vom vorbi despre cum diavolii și Patimile pot fi îndepărtate prin rugăciune.

Sfântul Ioan Scărarul consideră rugăciunea ca un grad superior al vieții spirituale, atunci când ea devine rugăciune neîncetată și se concretizează într-o etapă de liniște interioară, unde toate gândurile asupra tainei dumnezeiești sunt suspendate, încât intelectul, astfel imobilizat, să fie inundat de lumina divină. Rugăciunea este respirația sufletului, prin ea sufletul respiră în atmosfera Cerului. Ea este hrană pentru suflet, căci prin ea comunică sufletul cu puterea divină.

Pentru noi, creștinii, rugăciunea înseamnă să ne închinăm Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, înseamnă să îngăduim Duhului Sfânt care purcede din Tatăl să împlinească în noi lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, așezându-ne în comuniune de iubire transfiguratoare și îndumnezeitoare. Când ne rugăm cu adevărat, Duhul Sfânt face ca sărmana noastră inimă să se topească în lacrimile pocăinței. A te ruga înseamnă să mărturisești că Dumnezeu este Tatăl, iar Iisus Hristos este Fiul Său, de-o-ființă cu El. Aceasta presupune a te lăsa în voia Lui Dumnezeu și a te comporta ca un adevărat fiu al Său. Astfel, invocăm Duhul Sfânt, care vine să umple golul din noi, și Îl rugăm pe Dumnezeu Tatăl să ne trimită puterea sfințitoare a Sfântului Său Duh.

 

Rugăciunea exclude tristețea și descurajarea

 

A ne ruga presupune să interiorizăm în cotidianul existenței noastre esența tainei euharistice și să invocăm suflarea dătătoare de viață a Sfântului Duh care îndumnezeiește pe cei pe care îi preschimbă în temple vii ale sfințeniei și slavei Sale. Mărturisim prin rugăciunea noastră că Iisus din Nazaret este Unicul Fiu al lui Dumnezeu, că El este Hristosul cel veșnic, în care se odihnește Duhul Sfânt, Domnul sufletele noastre păcătoase. Plângem în fața Tatălui din Cer pentru natura noastră umană acum căzută, care a fost asumată de Fiul, prin întruparea Sa mântuitoare, și care a fost făcută dintru începuturi pentru a fi sfințită și a străluci în lumina divină.

Și de asemenea rugăciunea este puterea Duhului Sfânt, care, sub chipul unei noi Cincizecimi, aduce asupra noastră, acționând îndumnezeitor, Cuvântul lui Hristos, reamintit de Biserică prin cuvintele de instituire a Euharistiei, la care se adaugă comuniunea cu Trupul și Sângele lui Hristos cel înviat.

De aceea rugăciunea exclude tristețea și descurajarea, căci acestea alungă pe Duhul Sfânt, și doar prin rugăciune câștigăm darul bucuriei. Bucuria, pe care doar Duhul o poate aduce, este criteriul de autenticitate al rugăciunii. Atmosfera rugăciunii creștine autentice se regăsește mai curând pe Tabor decât în Ghetsimani. Ca dobândire a Sfântului Duh, rugăciunea este bucurie, în măsura în care harul răspândit de Duhul Sfânt este lumină necreată, energie divină, care operează o îndumnezeire reală a omului.

Astfel au înțeles toți sfinții dimensiunea rugăciunii, iar acum sufletul lor strălucește în Împărăția lui Dumnezeu, pe care au căutat-o neîncetat încă din timpul vieții lor pe acest pământ.

În loc de concluzie la scurta noastră meditație despre rugăciune voi adăuga frumoasa descriere pe care Sfântul Ioan Scărarul o face asupra prezenței lui Dumnezeu în rugăciune. Găsim notat în „Scara dumnezeiescului urcuş” că rugăciunea este, „după însuşirea ei, însoţirea şi unirea omului şi a lui Dumnezeu; iar după lucrare, susţinătoarea lumii. Este împăcare a lui Dumnezeu; maica lacrimilor şi fiica lor; ispăşirea păcatelor; pod de trecere peste ispite; peretele din mijloc în faţa necazurilor; zdrobirea războaielor, lucrarea îngerilor, hrana tuturor fiinţelor netrupeşti, veselia ce va să fie, lucrarea fără margine, izvorul virtuţilor, pricinuitoarea harismelor (a darurilor), sporirea nevăzută, hrana sufletului, luminarea minţii, securea deznădejdii, dovedirea nădejdii, risipirea întristării, bogăţia călugărilor, vistieria sihaştrilor, micşorarea mâniei, oglinda înaintării, arătarea măsurilor, vădirea stării dinăuntru, descoperirea celei viitoare, semnul slavei. Rugăciunea este, celui ce se roagă cu adevărat, tribunal, dreptar şi scaun de judecată al Domnului, înaintea scaunului Judecăţii viitoare”.

           

Făcătorii de pace – fii ai lui Dumnezeu

 

În ceea ce privește cea de a doua pericopă rânduită spre a fi citită astăzi, din Evanghelia Sfântului Apostol Matei (Mt 4, 25;5, 1-12) vă propun să stăruim cu gândul asupra uneia dintre cele 9 fericiri, anume: „Fericiţi făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.”

Există o sintagmă celebră care spune că toate drumurile duc la Roma, dar ascultând textul scripturistic amintit, de la Sfântul Matei, care ne indică 9 căi care pot conduce toate ființele conștiente către Împărăția lui Dumnezeu, putem parafraza celebrele cuvinte zicând că „toate drumurile duc la Dumnezeu”. E adevărat că, în măsura în care Dumnezeul cel veșnic, pe Care fiecare dintre noi Îl invocă în felul său, ne iubește pe toți, în Fiul Său El ne-a descoperit voia Sa divină. Această iubire fraternă convine tuturor și este o nouă formă a iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Dumnezeu regăsește în noi alți fii iubiți și iubitori, pentru că Fiul Său, unul născut, a devenit fratele nostru iubitor. Dumnezeu-Iubire, după chenoza Sa, îndeamnă întreaga lume să devină făcătoare de pace, pentru că pacea lumii este o mostră a păcii divine și veșnice din Împărăția Sa.

Printre căile indicate de Iisus Hristos către Împărăția lui Dumnezeu este și cea a făcătorilor de face, pe care îi numește fericiți. Așadar făcătorii de pace, pacificatorii, nu sunt cei care stau liniștiți, care se complac în a nu face nimic. A fi făcător de pace înseamnă a fi întocmai cu Dumnezeu, care, după ce a făcut lumea, a văzut că ea este bună, adică a constatat că în ea domnea pacea. Pacea este semnul lucrării lui Dumnezeu. Prin rădăcina cuvântului „pace” ni se indică armonia, comuniunea, dreptatea. Pacea este plenitudinea în unitate. Pacea care domina la crearea lumii a fost distrusă de păcatul separării, al orgoliului, al curiozității, al ambiției și al avariției. Dumnezeu este Cel care în locul ofensei, pune iertarea, în locul discordiei, pune comuniunea, iar unde e ură, pune iubire. Suntem datori să încercăm, astăzi mai mult ca niciodată, să fim și noi făcători de pace între oameni, în familiile noastre, la serviciu, între vecinii noștri și astfel ne vom bucura cu toții de Împărăția lui Dumnezeu încă de aici de pe pământ.

Astăzi, când ne amintim de toți cei care s-au sacrificat pentru pace, cei pe care în Fericiri îi numim „făcătorii de pace”, să ne rugăm lui Dumnezeu, cel care a făcut cerul și pământul, să ne păzească toată viața noastră în pacea iubirii Sale. Noi, cei care ne adăpostim sub pomul libertății înălțat pe sângele eroilor noștri, să facem astfel încât să oprim războaiele pentru a lăsa libere păsările cerului să se ridice în dansul lor angelic spre Creator. Să oprim tancurile și armele de război din a umple pământul, pe care să-l eliberăm pentru a-l putea împodobi cu iarbă și flori, spre bucuria copiilor noștri. Făcând astfel ne vom numi cu toții, precum cei căzuți pe câmpurile de luptă, făcători de pace, iar astfel fiii lui Dumnezeu ne vom chema.

Să ne rugăm acum ca Dumnezeu să odihnească în pacea divină pe toți cei căzuți pe câmpurile de luptă pentru apărarea patriei și a credinței noastre strămoșești:

„Doamne Dumnezeul Nostru, Dumnezeul puterilor, care cu brațul Tău zdrobești războaiele, ridicându-ne prin nespusa Ta întrupare și prin patima cea de bună-voie a Unuia-Născut Fiului Tău, a Domnului nostru Iisus Hristos, Tu, care ne-ai arătat totdeauna că jertfa este urmată de victorie și că după Cruce vine Învierea, ascultă rugăciunile noastre în ceasul acesta, dăruindu-ne câte cerem de la puterea Ta și de la iubirea Ta de oameni, căci de la puterea Ta, noi, smeriții robii Tăi, cerem să păzești poporul nostru și să îl conduci din victorie în victorie și să-l ridici din slavă în slavă, iar de la iubirea Ta de oameni cerem ca pe cei ce au căzut glorios în lupta pentru apărarea țării și a credinței noastre strămoșești să-i așezi în corturile aleșilor tăi, căci sufletele lor ne înconjoară acum ca un nor, relicvele lor păzesc hotarele patriei noastre, iar cinstit sângele lor udă arborele libertății noastre. Și precum pe pământ ei au format elita oștirii, așa și în Cer să îi așezi în ceata sfinților martiri; și precum pe pământ au meritat să fie cinstiți de către oameni, tot așa și în Ceruri să fie cinstiți ca sfinții Tăi. Deci, de vreme ce acești eroi lupta cea bună au luptat, căzând la datorie, Tu, Dreptule Judecător, rânduieşte-le lor cununa dreptății, iar nouă, care prin jertfa lor trăim liberi, dăruiește-ne, Doamne, amintirea supremului lor sacrificiu ieșit din jertfelnicia lor, precum și curajul de a-i imita.

Din înălțimea locașului Tău, trimite binecuvântarea Ta asupra celor care ne conduc, păzește armata țării noastre, întărește brațul comandanților ei, iar prin rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, păzitoarea noastră nebiruită, călăuzește-ne către mântuire.

Că tu ești Dumnezeul mântuirii noastre și Ție slavă înălțăm, împreună cu Fiul Tău Cel fără-de-început și cu Preasfântul și de-viață-făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”

 

*Cuvânt de învățătură la Duminica a IV-a din Post, a Sfântului Ioan Scărarul, Vindecarea fiului lunatic, Fericirile