Știință fără conștiință*

4 Decembrie 2016

Într-un sat uitat de lume, prin niște mlaștini răzlețe,

Erau trei tineri destoinici, tare doritori să-nvețe.

Ajunși la maturitate, animați de-acea dorință,

Au plecat în lumea largă s-acumuleze știință.

 

După câțiva ani de studii, de muncă și cercetare

S-au întors din nou în satul dintre mlaștini seculare.

Fiecare dintre dânșii povestea ce-a învățat

Și ce poate face acuma față de când a plecat.

 

Pe rând, încep să spună, cu oarecare mândrie,

Ce pot concret să facă din ce știu în teorie:

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului
„Eu, zice unul emfatic, dacă aș găsi un os,

Aș putea reface-ndată, combinând armonios,

Tot scheletul unei fiare sau poate a vreunui om,

Pentru că posed știință să pătrund în centrozom.”

 

„Bine, dacă poți reface chiar și-un schelet de mamut,

N-ai prea evoluat încă, eu pot face și mai mult!

Pot să fac și eu scheletul, reproducându-l fidel,

Însă eu refac și leșul re-punând carnea pe el.”

 

„Dacă voi puteți acestea grației științei voastre,

Eu pot merge mai departe plecând de la zoroastre.

Eu, în ceea ce mă privește, dacă aș găsi vreun leș

I-aș putea reda viața. Pot aceasta, fără greș!”

 

Nu a fost greu să observe că toată știința lor

Părea justă, coerentă, legată interior.

Erau mândri de ei înșiși, că sunt oameni de știință

Și gândeau machiavelic, că totul e cu putință.

 

Tot schimbând idei înalte, traversând un câmp frumos

Unul dintre tineri vede, lângă un tufiș, un os.

După ce îl studiază și conchid aleatoric,

Au căzut de-acord cu toții că e un os preistoric.

 

„Bine, iată probă clară, hai acum să arătăm

Că ce știm putem și face, viață osului să dăm.”

Cei trei oameni se-nvoiră și se puseră pe treabă

Pe cât știe fiecare, cum să facă mai în grabă.

 

Primul refăcu scheletul, dându-i forme-armonioase.

Al doilea refăcu mușchii și îi așează pe oase.

Au constatat cu stupoare că leșul era un leu.

Cum era fără de viață acesta mirosea greu.

 

De aceea ei rugară, pe confratele, frumos,

Să de-a viață la cadavru, ca să scape de miros.

Acesta, fără zăbavă, sunând niște clopoței,

A trezit leul din moarte, dar se repezi la ei.

 

N-a trecut prea multă vreme și-acei trei idioți,

Ce-și ziceau că ei știu totul, în trei clipe erau morți.

 

Morala:

 

I.

Asta e când faci știință

Ignorând pe Dumnezeu.

Rămâi fără conștiință

Și sfârșești ca un ateu!

II.

Când un tânăr vrea să zboare

Și, singur își face vânt,

Să îl apuci de picioare

Și să-l așezi pe pământ!

 

III.

Pe tânărul care crede că el le știe pe toate

Sfătuiește-l să citească câte ceva de Socrate,

Poate-atunci se-nțelepțește că-i absurd și utopic

Să crezi că le știi pe toate, când de fapt nu știi nimic!

 

*Concluzie la meditația la Duminica a 27-a după Rusalii

Citește mai multe articole despre: parabola, poezie religioasa, stiinta, constiinta, IPS Arhiepiscop Ioachim