Parabola celor doi frați

De douăzeci de veacuri, Iisus Hristos ne cheamă
Să părăsim păcatul ce sufletul destramă.
Lăsați grijile voastre, la templu vă urcați,
Unde Hristos vă spune o pildă cu doi frați:

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Un tată unic și veșnic avea doi fii diferiți,
Ce-i crescuse în iubire, harnici, pașnici și cuminți.
Într-o zi mezinul casei, îi zice tatălui său:
„Tată, dă-mi ce mi se cade, parte din avutul Tău.”

Respectându-i libertatea, tatăl, fără șovăire,
Îi dă parte din averea lăsată drept moștenire.
Junele, luându-și darul, uitând iubirea de tată,
A plecat fără să spună într-o țară-ndepărtată.

Tatăl, deși se-ntristează, cată să-și ascundă plânsul,
Nu-l întreabă unde pleacă, nici se duce după dânsul.
Ba mai mult, El nici nu-i cere ca să-și aducă aminte
Că are un Tată-n ceruri, cu iubire de părinte.

Tânărul nostru ajunge în pustiul unei țări
Și risipește averea, viețuind în dezmierdări.
După ce sfârșește banii, cade repede-n mepriză,
Pentru că și acea țară a fost atinsă de-o criză.

Criza, foametea și lipsa îl duc către disperare,
Întrucât, bietul de dânsul, nu mai avea nici mâncare.
Tânărul, străin și singur a-ncercat să s-atașeze
De un bogătaș al zonei, să-i dea ceva să lucreze.

Fără scrupule, acesta l-a trimis să pască porcii,
Alături de toți curvarii, sărăntocii și escrocii.
Dormea pe niște saltele umede și coșcove,
Iar ca hrană n-avea alta decât niște roșcove.

În mintea lui treceau zilnic tot felul de gânduri sumbre,
Iar credința și speranța dispăreau ușor sub umbre.
Deodată-și vine-n sine, iară mintea-i zămislește
Starea lui primordială și de Tată-și amintește.

Mintea-i pune înainte bunăstarea părintească,
Unde și argații curții duc viață împărătească.
Gându-i trezește credința, iar conștiința dispune:
„Mă voi întoarce acasă iară Tatălui voi spune:

Tată, am greșit la ceruri, precum și-naintea Ta.
Mi-am pierdut starea fiiască, nefiind vrednic de ea;
Fii milostiv și mă iartă, cu smerenie, te rog,
Să mă primești doar în curte, ca pe cel din urmă rob.”

Teama de moartea mizeră într-o viață ticăloasă
Îl face ca să pornească foarte repede spre casă.
Fără să se uite-n urmă înspre țara-ndepărtată,
Fiul smerit se întoarce, prin metanoia, la Tatăl.

Chiar din clipa-n care fiul înspre Tatăl se întoarse,
Tatăl pleacă să-și primească fiul, care înviase.
Cum îl vede, El aleargă și îi cade pe grumaji,
Apoi îl îmbrățișează și-l sărută pe obraji.

Fiul și el se prosternă, cu multă luare-aminte,
Și încearcă să îngaime metanoia în cuvinte:
„Tată, am greșit la ceruri precum și-naintea ta,
Mi-am pierdut starea fiiască, nefiind vrednic de ea.
Fii milostiv și mă iartă, cu smerenie, te rog
Să mă primești doar în curte, ca pe cel din urmă rob.”
Tatăl parcă nici n-ascultă smerita lui cugetare
Și poruncește la sfetnici să-nceapă ospățul cel mare:
„Aduceți haina cea bună și degrabă-l îmbrăcați,
Puneți-i inel în mănă, cu sandale-l încălțați,
Junghiați apoi vițelul cel frumos și îngrășat,
Să ne veselim cu toții pentru fiul înviat.”

Și a început festinul. Întru mare bucurie,
Că tot cerul și pământul se găseau în liturghie.
Toți erau întru uimire cum Tatăl cel iubitor
A primit cu veselie pe fiul risipitor.

Numai fiul cel mai mare, care plecase la treabă,
Când se întoarce spre casă, pe-o slujnică o întreabă:
„Ce-i cu-această veselie și-acest festin majestos?”
„Fratele tău se întoarse, iară Tatăl, bucuros,
A poruncit ca să facem acest ospăț minunat
Pentru fiul ce murise, dar care a înviat.”

Mâniindu-se acesta, nu voia nici ca să intre.
Tatăl simte-a lui mândrie și îi iese înainte.
Îl roagă să depășească orgoliul său inutil,
Că nicicum nu folosește un comportament ostil.

Cel întâi născut răspunde într-un duh morocănos,
Menținând îl el mânia și stilul orgolios:
„Tată, ți-am slujit cu cinste, necălcând porunca ta.
N-ai sacrificat o iadă nici măcar de ziua mea!

Dar când fiul tău nemernic, care spui că s-a întors,
Ai sacrificat îndată vițelul cel mai frumos?!
Cum de ai uitat c-acesta, plecat peste mări și țări,
Ți-a cheltuit avuția în beții și-n desfrânări?!”

Tatăl își ascultă fiul și îi zice cu iubire:
„Fiule tu ai prea bine, partea ta de moștenire.
Tot ce am, ca bogăție efemeră, pe pământ,
Bani, moșii sau animale, toate ale tale sunt.
Tot ce eu posed prin sine-mi nu este decât iubirea.
Cine rămâne în Mine dobândește învierea!
Fratele tău risipit-a banii, ca un păcătos,
Dar și-a revenit în sine și s-a întors sănătos.
Nu mă mir de cel ce cade în păcate grosiere,
Ci doar cel care persistă se lipsește de-nviere.
Cel ce cade în păcate pe sine se mutilează,
Iar când el se pocăiește, Dumnezeu îl înviază.”

Morala

Din clipa când fiecare pe acest pământ ne naștem,
Dumnezeu nu e nimica din ceea ce noi cunoaștem!
Dumnezeu este iubire și Iubirea-I Dumnezeu!
Tot ce este... – dacă este...?! – e imperiul celui rău!

*

Meditație lirică la Duminica a 34-a după Rusalii (a Întoarcerii fiului risipitor)