„Nu fi necredincios, ci credincios“

Patruzeci de zile a petrecut Hristos împreună cu apostolii de la Înviere şi până la Înălţare. E o altfel de prezenţă, tainică, a Domnului, Care încredinţează pe apostoli de veridicitatea învierii Sale şi anunţă prezenţa Sa euharistică, interioară, prin mijlocirea Duhului Sfânt. Această realitate a prezenţei Sale probată de apostolul Toma anticipează Eshatonul, ziua a opta, a împlinirii umanităţii îndumnezeite.

Înălţarea Sa la cer confirmă dumnezeirea Sa şi, în acelaşi timp, semnul recunoaşterii Sale de către cei aleşi în momentul venirii Sale în chip de Judecător (Fapte 1, 11).

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Cele patruzeci de zile de la Înviere şi până la Înălţare sunt transpuse liturgic în cultul Bisericii, fiind zile ale bucuriei împărtăşite de creştinii care mărturisesc adevărul învierii dintr-o convingere ce izvorăşte din trăirea prezenţei lui Hristos înviat înăuntrul lor.

Pentru apostoli, această perioadă a fost una a ascezei spirituale a minţii, o încordare a fiinţei ce, contrar experienţei lor anterioare, a cunoştinţelor şi practicii religioase iudaice, trebuia să înţeleagă realitatea duhovnicească a prezenţei lui Hristos înviat, Cel ce a trecut prin uşile încuiate şi în acelaşi timp a mâncat în faţa lor. Este vorba despre o experienţă ce a însemnat corectarea şi desţelenirea modului de a gândi a minţii şi deschiderea ei intuitivă spre primirea lui Hristos-Adevărul.

Premisele unei alte lumi

Hristos zice lui Toma după Înviere: „Adu degetul tău încoace şi vezi rănile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios“ (Ioan 20, 27).

Evanghelia mântuirii, pe care ne-a predicat-o Hristos, nu trebuie redusă la o simplă idee înţeleaptă, ci trebuie văzut în ea o revelare a întregului plan de mântuire adus lumii de El. Nu trebuie să vedem doar lumina suavă a învierii, lumina taborică, reducând patima şi răstignirea lui Hristos, ci pe toate, în integralitatea lor. Hristos suferă cu omul şi în om, însă această suferinţă, dacă El şi-a asumat-o, în acelaşi timp a şi învins-o prin înviere.

În noaptea Învierii întrezărim premisele unei alte lumi.

Citind capitolele din Evanghelie, în care se relatează manifestările sau arătările lui Iisus de după Înviere Sfinţilor Apostoli, Sfintelor Femei şi altora, remarcăm faptul că Iisus Se comportă ca un om obişnuit, normal, Care mănâncă cu prietenii Săi la Marea Tiberiadei (Ioan 21,15); se lasă atins de către Toma, pentru a-l încredinţa de prezenţa Sa fizică; apoi vorbeşte celor care Îl întâlnesc pe calea spre Emaus şi reîntăreşte comuniunea apostolilor, îi învesteşte încă o dată la misiunea lor în lume. El este întrutotul Acelaşi, Cel care cu câteva zile înainte a fost pus în mormânt, purtând pe trupul Său stigmatele iubirii răstignite. Cu toate acestea, viaţa Sa are o nouă dimensiune. Deşi El Şi-a reluat unele gesturi pe care le-a avut mai înainte de Înviere, şi-Şi redobândeşte aparent dispoziţiunile naturale ale firii, în acelaşi timp, El acţionează într-un cu totul alt fel.

Timpul convenţional, distanţele, obstacolele acestei lumi telurice nu mai sunt pentru El piedici sau frontiere de netrecut. Prin Hristos înviat, spaţiul şi timpul nu se mai măsoară cu măsurătorile convenţionale ale acestei lumi, fie ele ani-lumină; uşile nu se mai încuie pentru El, iar curgerea timpului devine un astăzi continuu. Deşi Hristos înviat Se manifestă ca un om normal, totuşi atributele fiinţei Sale s-au schimbat radical. El este în acelaşi timp şi Om şi Duh. Ştim că Dumnezeu este Duh: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr“ (Ioan 4, 24), iar Duhul nu are obstacole. Este greu de descris profilul lui Hristos Cel înviat, pentru că El este întrutotul asemenea nouă, dar în acelaşi timp cu totul diferit. Diferit pentru că numai Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, a atins acea stare de care vorbea în cursul vieţii pământene, starea de îndumnezeire, de despătimire naturală, care nu mai aparţine acestei lumi. De aceea învierea nu este un fapt istoric, deşi ca eveniment este consemnat în istorie, ci este un eveniment transistoric, adică un fenomen care depăşeşte puterea de înţelegere a omului, pe care noi trebuie să-l acceptăm cu dimensiunea credinţei, ca pe un mister pe care-l lăsăm să vorbească despre el însuşi în noi. A revenit cu aceleaşi gesturi pentru a ne încredinţa pe noi că El, Iisus istoric, a devenit Iisus metaistoric, Cel care a abolit civilizaţia morţii şi ne-a dat garanţia, prin arătările Sale de după Înviere, că aşa vor fi şi trupurile noastre care se vor adăuga pământului, fiecare la timpul său, dar care vor învia ca şi trupul lui Hristos, având şi noi aceleaşi atribute metafizice ca cele ale Lui. Cu învierea lui Hristos se naşte o nouă lume spiritualizată, un nou Ierusalim ceresc, ceea ce Isaia proorocul anunţa prin duhul oarecând: „Eu voi face ceruri noi şi pământ nou...“ (Isaia 65, 17-18). Acestei noi creaţii, a cerului nou şi a noului pământ, de care vorbeşte profetul, Iisus îi devine primul moştenitor, ca Dumnezeu adevărat şi creator a toate. Iisus înviat este Fiul Omului, Care împlineşte întâi planul Lui din eternitate şi anume deschiderea Împărăţiei cerurilor pentru toţi cei ce vor trece ca şi El prin moarte la viaţă. Acolo nu mai vedem pe Dumnezeu în ghicitură, ci faţă către faţă. Toate acestea ne aşteaptă cu condiţia ca noi să retrăim învierea Lui ca mister şi ca arvună sau garanţie a învierii noastre.

Această nouă lume recreată, al cărei prim născut a fost Iisus, o putem experia încă de acum, căci ea nu-i nicicum ipotetică, ci este o realitate care se reactualizează în noi de fiecare dată când retrăim Învierea Domnului ca mister în această lume. În noaptea Învierii cântăm, între altele, imnul: „Azi m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, mâine înviez împreună cu Tine, înviind Tu“. Deci Hristos înviază de fiecare dată când ne recunoaştem în calitate de chipuri ale lui Dumnezeu, în perspectiva asemănării, sau când recunoaştem în aproapele nostru chipul lui Dumnezeu-Iubire, aşa cum de fiecare dată când săvârşim păcatul, El Se lasă răstignit.

„Hristos a înviat, bucuria mea“, celebra expresie a Sfântului Serafim de Sarov este atât de sugestivă, încât ne face parcă să trăim crâmpeie din împărăţia transcendentală din ceruri aici, pe pământ. Şi aşa este.

Martorii Învierii

Hristos înviat nu poate fi înţeles decât prin dimensiunea credinţei. Nici apostolii, nici femeile nu L-au văzut cum a ieşit din mormânt, dar şi ele, şi ei au crezut spuselor bărbaţilor cereşti: Nu este aici, ci a înviat! Căutaţi-L în Galileea, adică să-L căutaţi acolo unde vreţi voi în lume, în Univers, peste tot, nu în mormânt. Căutaţi-L în voi înşivă! Altfel spus, nu mai încercaţi, ca şi Toma, să atingeţi coasta Lui, mâinile Lui, ci căutaţi-L prin credinţă şi veţi afla nu pe Hristos biologic, istoric, ci pe Hristosul teologic, transfigurat prin înviere. După ce a înviat, El este omniprezent atât cu sufletul, cât şi cu trupul, real şi substanţial, în Euharistie (Emaus) şi prin alte semne ale dragostei Sale care vor borna calea fiecărei fiinţe conştiente către Împărăţia cea veşnică, pe care a inaugurat-o prin înviere. Iar când Îl primim şi-L acceptăm întru credinţă, atunci actul învierii nu se va mai baza pe argumente ştiinţific alcătuite, ci pe simţământul descoperirii în noi a misterului divin, care va vorbi despre el însuşi. Şi atunci vom începe să vorbim cu El, prin El şi despre El, în puterea Duhului Sfânt.

În prima zi a săptămânii, Iisus se arătă şi ucenicilor adunaţi într-un Cenaclu, ascunşi de frica iudeilor, intrând prin uşile încuiate şi zicându-le: "Pace vouă!" Apoi îi învesteşte în puterea Duhului Sfânt să meargă la propovăduire: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi“ (Ioan 20, 21). Unde îi trimite? La toate neamurile, pentru a le boteza în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh şi pentru a le învăţa să păzească toate câte le-a poruncit lor în Evanghelia Sa, El fiind cu ei şi cu noi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. (Matei 28, 19-20). Prin aceste cuvinte, Hristos ne învesteşte şi ne reînvesteşte şi pe noi, pentru a fi martori şi mărturisitori ai învierii Sale în lume. Cei ce avem curajul să o facem, împlinindu-ne apostolatul şi preoţia, indiferent de capriciile vremurilor, vom fi răsplătiţi cu Împărăţia cea veşnică. Deci, Hristos nu are alt mesaj pentru timpul pe care îl trăim. Evanghelia Lui este aceeaşi până la sfârşitul veacurilor, indiferent de mutaţiile vremii şi proclamă adevărul fundamental: Dumnezeu Se face om, pentru ca omul să se îndumnezeiască. Cu timp şi fără timp, potrivit mandatului pe care-l avem de la Hristos în Biserica Lui, cei grefaţi prin botez pe viţa Hristos trebuie să fim martorii lui Hristos până la sfârşitul veacurilor. În măsura în care trăim şi propovăduim mesajul lui Hristos, tot aşa şi Hristos Se va recunoaşte în noi şi în faptele pe care le-am făcut spre slava Lui.

După înviere, Hristos împărtăşeşte apostolilor şi mironosiţelor pacea şi bucuria care sunt semnele prezenţei Duhului în inima omului, iar lui Toma îi precizează faptul că beneficiarii adevăratei fericiri sunt cei ce cred în roadele Învierii, fără a fi martori ai acestui eveniment. De fapt, resortul ce a dinamizat şi determinat convertirea neamurilor la creştinism a fost tocmai adevărul incontestabil al Învierii şi faptul că cei ce îl propovăduiau erau ucenici şi martori ai Celui înviat. Învierea nu este o simplă comemorare anuală a unui eveniment consemnat istoric acum 2000 de ani, ci experierea duhovnicească a unei stări dincolo de succesiunea temporală, o trăire teandrică, interpersonală cu Hristos înviat, Care rămâne într-un timp al lui Dumnezeu în care suntem încorporaţi, o împreună călătorie cu Hristos-pelerinul, pe drumul unui Emaus al descoperirilor euharistice, o împreună slujire cu Arhiereul suprem în fiecare zi de duminica, zi a învierii.