poezie religioasa

Machiavelismul satanic*

Înaltpreasfințitul Ioachim

În firea Lui umană ca om a flămânzit
Și tot întru aceasta de rău fu ispitit.
Ispita diavolească putea s-o-ndepărteze,
Dar Iisus o-acceptă, să ne adevereze
Că El se micșorase și, chip de om luând,
Dă pildă la tot omul, cu Adam începând.
Adam, odinioară, de slavă îmbrăcat,
Deși nu flămânzise, din pom el a mâncat.
Mâncând din pomul vieții, în moarte el pică.
Iisus, trecând prin moarte, pe om îl ridică.
Adam posse non more în paradisul său,
Dar acceptând ispita, scornită de cel rău,

Înaintemergătorul

Înaltpreasfințitul Ioachim

Ioan, asemuit c-un înger ,

Un chip de om înaripat,

A fost trimis s-arate lumii

Cuvântul Vieții întrupat.

 

Veneau la el ca la Mesia –

Mulțime multă de popor –

Dar el, smerit, mereu le spune:

„Eu sunt doar înainte-mergător.

 

Am fost trimis să tai ciulinii

Și să-i arunc pe toți în foc;

Ca un drumar să gătesc calea,

Ca El să meargă-n orice loc.

 

Eu doar îi pregătesc lopata

Cu care El va vântura

grâul din arie. Iar pleava,

în foc nestins va arunca.

 

Recunoștința, floare rară*

Înaltpreasfințitul Ioachim

Satul avea niște case sumbre, mici și ne-ngrijite,
Iar locuitorii-aceia parcă dormeau prin morminte.
Ucenicii se uimiră devenind și mai sfioși,
Când în cale le ieșiră vreo 10 bărbați leproși.

Fiecare, după Lege, ar fi trebuit să strige:
„Necurat!!! Rămâi departe, sunt lepros! Nu mă atinge!”
Dar aceștia n-au făcut-o, căci prin duhul au simțit
Că S-a făcut trup Cuvântul și Mesia a venit.

Urare poporului român și Ortodoxiei românești

31 Decembrie 2019
Înaltpreasfințitul Ioachim

Aho, aho, creştini români,

De la prunci, pân’ la bătrâni,

Toţi crescuţi în umbra crucii,

Cum ne-au învăţat bunicii,

Îmbrăcaţi de sărbătoare,

Veniţi să facem o urare,

După datini româneşti

Şi tradiţii creştineşti.

Să urăm cu bucurie

Sfânta noastră Românie,

Ţară cu munţi şi câmpii,

Dealuri cu livezi şi vii,

Râuri, pâraie, izvoare

Cu ape vindecătoare,

Toate unduind agale

Către Danubiul cel mare,

Care-apoi le poartă lin

Înspre Pontul Euxin.

 

Katarsis

Înaltpreasfințitul Ioachim

Spitalele-s pline, deşi nu-i război.
Oraşe şi sate de mult s-au golit,
Să credem, vai Doamne, că-i ziua de-apoi,
Când mor şi cei tineri, deşi n-au murit!

În noapte s-aprinde nor de lumini,
Dar cerul devine mai tenebros
Şi-atâtea lumini aşezate-n ciulini
Acoperă Lumina-Hristos.

Oh, Doamne, repune lumina în sfeşnic,
Lumina cea pusă de om sub obroc.
Trimite din ceruri, din nou, Focul veşnic
Şi trece pământul prin foc.

*Meditație lirică la Duminica după Naşterea Domnului

Diptice

Înaltpreasfințitul Ioachim

Cel făurit din praful Terrei, numit de Dumnezeu Adam,

Purta-va-n el lumina vieții, ca dar al Lui din neam în neam.

Iar când a fost plinirea vremii, în timpu-acesta curgător,

Trimis a fost Ioan profetul ca înainte-mergător.

 

Acesta nu era Lumina, ci doar un simplu făclier

Și a venit s-arate lumii Hristosul coborât din cer.

Ioan purta Lumina-n suflet, trăind viață de ascet.

El este ultimul din dyptic având mandatul de profet.

 

Lumina cea adevărată, venită-n lume ca Logos,

Ziua Sâmbetei și Iisus*

Înaltpreasfințitul Ioachim

Dacă a văzut aceasta, rabinul bănuitor

A luat cuvântu-ndată și-a grăit către popor:

„Șase zile sunt în care omul trebe să lucreze,

Sâmbăta-i pentru odihnă, tot omul să o serbeze.

Cel ce are trebuință să vină la vindecare

Asta-n cursul săptămânii, nu în zi de sărbătoare.”

Auzind Iisus ce spune acest fariseu fățarnic,

Ia cuvântu-n sinagogă și–l muștruluește-amarnic.

„Fățarnice  fără scrupul, tu, chiar în zi de sabat

Nu duci boul sau asinul  la izvor la adăpat?

Sigur că duci animalul, că e prevăzut în lege,

Parabola parabolei

Înaltpreasfințitul Ioachim

O lovește cu piciorul, fără luare-aminte,
Și constată că  e plină cu niște pietre mărunte.
Omul se plecă spre ele și cu mâna le adună,
Pietrele erau diforme și păreau că nu consună.

Atunci, una câte una, le-aruncă din când în când,
Când vedea deasupra apei câte-un pescăruș zburând.
Totuși, pe-una dintre ele și-o pune în buzunar,
Iar când ajunge acasă o aruncă-n foc, pe jar.

Avem o mândră țară

Înaltpreasfințitul Ioachim

Strămoșii nostri-s dacii, viteji, neînfricați,
Cu Decebal, Scorilo și Deceneu cel sfânt;
Au ferecat cu pieptul cetatea din Carpați,
Ca nimeni să nu rupă o palmă de pământ.

Atunci când veni timpul s-au botezat cu toții,
Primind un nume sacru, acela de creștin
Și-au devenit poporul ce râde-n fața morții,
Iar, după creștinare, el s-a numit român.

De douăzeci de veacuri acest popor puternic
A zămislit tot timpul eroi, martiri și sfinți
Și-n toată existența avu duhul irenic,
Deși a dus războaie cu cei nesăbuiți.

Tânărul şi Iisus*

Înaltpreasfințitul Ioachim

Chipul în el nu se şterse, dar opac a devenit,
După ce-a călcat porunca mâncând din pomul oprit.
Omul, pervertit, continuă să îşi afle prototipul
Şi-aleargă cu disperare, scrutând cerul şi pământul.
 

Unii au făcut din aştri sau din lucruri dumnezei,
Altora le-a dat prin minte că dumnezeu sunt chiar ei.
Cei nemilostivi şi lacomi, egoişti în a trăi
Şi-au făcut din bogăţie raţiunea de a fi.
 

Lanțul slăbiciunilor frânt*

Înaltpreasfințitul Ioachim

A sosit și ziua-n care tânărul, cu bucurie,
Și-a manifestat dorința s-o ceară-n căsătorie.
N-a refuzat țărăncuța, însă avu o dorință
Și-l rugă să i-o respecte dacă va fi cu putință:

 

„După ce vom face nunta și mă duci la casa ta,
Aș vrea să-ți alungi bătrânul, că nu-l vreau în preajma mea.
Mergi și spune-i, de îndată, să-mi arăți că mă iubești.
Dacă nu, rămâi cu dânsul până ce îmbătrânești.”

 

Comoara din peșteră

Înaltpreasfințitul Ioachim

După ce au deschis lada au hotărât la-ntâmplare
Să împartă echitabil cât va primi fiecare.
După ce-au împărţit banii, unul din cei trei propune: 
„Fraţilor suntem de astăzi cei mai mari bogaţi din lume.
Însă, ca să sfârşim treaba, trebuie să procurăm
O maşină specială, averea s-o transportăm.
Iată, mă ofer eu însumi să fac un efort mai mare
Ca să aduc o maşină, dar şi ceva de mâncare.
Voi, rămâneţi lângă ladă până fac cale întoarsă,
Ca apoi, fără zăbavă, să ne întoarcem acasă.”

Harpagonul din Evanghelie*

Înaltpreasfințitul Ioachim

„Strica-voi din temelie vechile mele hambare
Şi voi construi îndată un siloz enorm de mare.
Voi adăposti cu grijă toată avuţia mea,
Ca sufletului meu în iarnă să-i pot spune cam aşa:
Suflete, ai adunate bogăţii pentru mulţi ani.
Mănâncă, bea, te distrează
, fă abstracţie de bani.
Viaţa trebuie trăită în huzur
, pe cât se poate,
Că nu mă interesează ceea ce e după moarte.

Pagini