Trăim în era Duhului Sfânt

Evenimentul rusalic este „clipa“ în care Treimea punctează pnevmatic istoria, subliniind şi împlinind intimitatea relaţiei metafizicului cu umanul, plonjând în interiorul fiinţei energia divină necreată care vindecă rănile păcatului ce provoacă moartea sufletului. Această prezenţă rămâne unică şi irepetabilă în istoria mântuirii, umanitatea fiind, în acelaşi timp, dependentă de Paraclet - Care îşi asumă timpul înduhovnicindu-l, într-o adiere sfântă, mântuitoare, până în Eshaton.

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

„Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi apostolii adunaţi împreună la un loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt, ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare din ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi“ (Fapte 2, 1-4).

Evenimentul rusalic este „clipa“ în care Treimea punctează pnevmatic istoria, subliniind şi împlinind intimitatea relaţiei metafizicului cu umanul, plonjând în interiorul fiinţei energia divină necreată care vindecă rănile păcatului ce provoacă moartea sufletului. Această prezenţă rămâne unică şi irepetabilă în istoria mântuirii, umanitatea fiind, în acelaşi timp, dependentă de Paraclet - Care îşi asumă timpul înduhovnicindu-l, într-o adiere sfântă, mântuitoare, până în Eshaton. Evenimentul este istorisit magistral în prima carte de istorie a Bisericii primare, Faptele Apostolilor: „Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi apostolii adunaţi împreună la un loc. Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt, ce vine repede şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare din ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi“ (Fapte 2, 1-4).

Nu putem încadra într-o definiţie acest Duh, Care a transformat pe ucenici „într-o clipeală de ochi“, spiritualul scăpând oricărui exerciţiu de înţelegere mentală. Limbile, ca manifestare vizibilă a Duhului, erau „ca de foc“, însă nu putem şti „nici de unde veneau, nici unde se duceau“ (Ioan 3,8), perceptibilă putând fi doar auzirea suflării Lui şi, uneori, a vocii Lui pentru adunarea eterogenă a celor reuniţi în Ierusalim, la sărbătoarea iudaică a Rusaliilor.

Cuvântului „Duh“, în ebraica veche, i se spune „Ruah“, în greacă „Pnevma“, „Spiritus“ în limba latină şi s-ar traduce prin „Suflu“, Cel Care face să vibreze spaţiul, să cânte pădurile sau să freamăte marea. Duhul, Suflul Sfânt, poate să se confunde cu interioritatea cea mai profundă a omului sau cu însuşi misterul lui Dumnezeu, Care „este Duh“ (Ioan 4, 24). Ori, Sfântul Atanasie de Alexandria zicea: „Dumnezeu S-a făcut purtător de trup pentru ca omul să poată deveni purtător de Duh Sfânt.“ Aşadar, prin Duhul Sfânt se realizează, la plinirea vremii, întruparea şi se derulează existenţa lui Hristos şi, tot prin El, se realizează învierea Lui. Iar finalitatea acestora nu este alta decât „Rusaliile“, pentru ca noi să fim „plini de Duh Sfânt“ şi să trăim în epoca Duhului Sfânt. În Hristos, Biserica devine „Biserica Duhului Sfânt“, unde omul găseşte - sau ar trebui să găsească - spaţiul libertăţii sale fără limite, libertate responsabilă şi creatoare.

 

Duhul, purtătorul Logosului

În Vechiul Testament, Duhul este suflul vivificator, dătătorul de viaţă. Ruah nu comportă nici intelectualism, nici spiritualism. Ruah este purtătorul Logosului, al Cuvântului Creator. Duhul, la creaţie, „se purta pe deasupra apelor“ şi participa la marea operă creatoare, „clocind“ ca o pasăre uriaşă apele oceanului primordial. Cuvântul „Ruah“, în ebraica veche, ca şi în limbile semitice, este şi feminin şi masculin, iar mişcarea Duhului deasupra apelor sugerează bătaia aripilor protectoare a tot ceea ce există sub ele. Ruah infuzează viaţa, fecundează materia, realizând „Rusaliile Cosmice“, cum ar spune Serghei Bulgakov. După ce Dumnezeu, prin Cuvânt, a făcut Cosmosul şi tot ce este viaţă pe Pământ, fiecare lucru şi vietate după felul lor, l-a creat pe om după Chipul Său, iar Duhul i-a dat viaţă: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din Pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie“ (Facere 2, 7). Dumnezeu insuflă, în forma modelată din pământul creat prin Cuvânt, „suflare de viaţă“. Deci, omul este o fiinţă dihotomică - trup şi suflet, ceea ce constituie persoana - entitate distinctă şi unică în raport cu celelalte elemente ale creaţiei, inerte sau mobile.

După căderea omului în păcat, Dumnezeu nu şi-a părăsit făptura Sa, pe care o crease din iubire, ci a arătat „pedagogia răbdării Sale dumnezeieşti“. În acest timp, Ruah nu a încetat lucrarea Sa de ferment al plămadei umane, pentru a-l smulge din opacitatea autosuficienţei şi a-l pregăti pentru timpul mesianic. Cum vor fi acele timpuri, pe care le sugera Duhul în Vechiul Testament, se istoriseşte în capitolele 36 şi 37 din Cartea lui Iezechiel: Duhul, asemănat cu acea „rouă de apă curată“, transformă „inimile din piatră“ în „inimi de carne“, acolo unde poruncile se înscriau ca spontaneităţi ale vieţii. Acelaşi autor biblic prezintă Duhul ca suflu al Învierii: „aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată Eu voi face să intre în voi Duh şi veţi învia şi veţi şti că Eu sunt Domnul“. (Iezechiel 37, 5)

După ce se va scurge timpul de pregătire mesianică, Duhul nu Se va mai odihni numai în anumite persoane alese ale poporului teocratic, ci Se va odihni peste Mesia, „slujitorul suferind“, Care va „aduce mântuirea popoarelor“. „Fiul Omului“ este persoana integrantă, în Care sfinţii cerului vor fi reînnoiţi tot prin Duhul.

În Noul Testament, Iisus Se prezintă ca „Uns al Duhului“. La întrupare, Duhul este Cel Care împlineşte ungerea mesianică în Iisus şi nu încetează să Se odihnească în El, să-Şi manifeste puterea şi bucuria divină în Cel întrupat: „În acest ceas, El S-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului...“ (Luca 10, 21). Totodată, prin Duhul Sfânt, Tatăl iubeşte pe Fiul, iar Fiul iubeşte pe Tatăl, aşa cum s-a arătat la cele două mari „teofanii“: la Botezul în apele Iordanului şi la Schimbarea Sa la Faţă de pe Tabor.

 

Noul Paraclet

În Evanghelia Sfântului Ioan, în cuvântarea de rămas bun, Iisus încetează să mai descopere lucrarea Duhului, zicând: „Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor (Paraclet) vă va da, ca să rămână cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, pentru că rămâne la voi şi va fi cu voi“ (Ioan 14, 16-17). Noul Paraclet (cuvântul înseamnă în greceşte „avocat“, „mângâietor“, „cel care protejează şi vivifiază“) va interioriza şi va manifesta prezenţa lui Hristos, comunicând oamenilor iubirea trinitară cu care Se identifică.

De fapt, după ce Duhul Sfânt a vegheat moartea şi Învierea lui Iisus, apoi în chip de „nor“, la Înălţare, L-a purtat la „Dreapta Tatălui“, Trupul eclezial al lui Hristos devine locul sacramental unde Duhul Sfânt suflă în toată forţa Sa: este vorba de „Rusaliile universale“, care se manifestă ca „uragan“ şi „limbi ca de foc“. Biserica este, deci, „misterul“, „taina“ lui Hristos în Duhul Sfânt. În această calitate, Biserica răspândeşte în lume forţa Învierii şi administrează harul Duhului Sfânt prin cei consacraţi ca miniştri ai Tainelor lui Dumnezeu. Faptele Apostolilor apar, astfel, ca „Evanghelia Duhului“, în care Acesta vorbeşte şi lucrează în strânsă legătură cu numele lui Iisus.

Sfântul Duh este Dumnezeu cel tainic, Cel interior, intim, Care vine ca o briză uşoară şi pătrunde să vieze fiecare existenţă personală în comuniune teandrică interpersonală. Simbolurile Sale revelatorii: „vânt subţire“, „apă vie“, „foc arzător“, „porumbel“, „nor luminos“, pun persoanele în mişcare una către cealaltă, desemnând acea conivenţă între fiinţele conştiente şi depăşind orice relaţie empirică dintre ele. În esenţa lui Dumnezeu, Duhul, ca persoană trinitară, este Acel misterios „al Treilea“, prin Care este posibilă mişcarea iubirii dumnezeieşti perihoretice, intratrinitare şi în Care dualitatea Tată - Fiu nu poate fi opoziţionistă, nu prin faptul că El I Se resoarbe inepuizabil, ci printr-o diversitate plenară a unităţii.

Într-o variantă mai veche a Rugăciunii Domneşti, „Tatăl nostru“, cererea „vie împărăţia Ta“ era tradusă cu „vie Duhul Sfânt“, iar Psalmul mesianic 44, în versetul 9, prezintă pe Dumnezeu ca Cel ce unge cu untdelemnul bucuriei: „pentru aceasta te-a uns pe tine Dumnezeul tău, cu untdelemnul bucuriei, mai mult decât pe părtaşii Tăi“.

Analizând aceste două texte scripturistice novo şi vetero-testamentare, mai mulţi Părinţi ai Bisericii primare, în special Sfântul Irineu de Lyon şi Sfântul Grigorie de Nyssa, au definit pe Duhul Sfânt ca „Împărăţia Tatălui şi ungerea Fiului“: Tatăl este Cel ce dă ungerea, iar aceasta este Duhul, Care odihneşte de-a pururea în Fiul, ungând în Biserică, cu untdelemnul bucuriei, pe toţi „părtaşii Lui“, adică pe aceia ce devin fii şi fiice ai Bisericii, prin sfântul Botez.

 

Omul în lumina Duhului Sfânt

Dacă la creaţie Tatăl este izvorul, iar Logosul este Creatorul, Duhul Sfânt devine elanul către plinătatea şi desăvârşirea creaturilor inconştiente. În om, însă, Duhul este ireductibilitatea persoanei şi „erosul“ ca „tensiune către viaţa cea mai deplină“ (Dionisie Pseudoareopagitul).

Sfântul Ioan Evanghelistul spune că „Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine şi nici încotro se duce“ (Ioan 3,8). Astfel devine „sămânţa Logosului“ şi face universală taina divino-umanităţii hristice. El este Cel care integrează credincioşii în trupul mistic al lui Hristos, pecetluindu-i cu „pecetea harului Său“. Fără încetare, Duhul este Cel ce constituie „kinonia“, adică comuniunea şi comunicarea în Biserica lui Hristos, în care dialectica unităţii şi diversităţii este roada Duhului. Prin El, toţi cei miruiţi sunt mădulare în parte ale „Trupului lui Hristos“ şi, deci, Iisus-Logosul are o relaţie personală cu fiecare, fiind acelaşi pentru toţi şi diferit pentru fiecare. La Rusalii, când s-a constituit Biserica, am văzut că limbile ca de foc „s-au arătat împărţite fiecăruia“ dintre cei prezenţi (Fapte 2,3), cu toate că „toţi erau adunaţi împreună la un loc“ (Fapte 2,1).

În lumina Duhului Sfânt, omul este în acelaşi timp în Hristos şi cu Hristos. Prin Hristos, Care este „Faţa umană a Tatălui“, omul devine capabil să întâlnească pe orice semen al său ca pe o persoană angajată în perspectiva asemănării cu Dumnezeu. Duhul ne face pe fiecare să distingem în noi icoana hristică. Părintele Pavel Florensky zicea în acest sens: „Faţa noastră, prin Duhul, devine icoană în lumina necreată a dumnezeirii“. Astfel, puterea iubirii trebuie să fie asumată în libertatea Duhului, ca o forţă creativă, dinamică şi chinonică, ce ajută pe om să realizeze comuniunea interpersonală, condiţie sine qua non pentru accederea în comuniunea sfinţilor, „prietenii şi casnicii lui Dumnezeu“. De aceea, Sfânta Tradiţie a Bisericii nu înseamnă recapitulare sau repetiţie superfluă, ci înnoire a Duhului Sfânt în noi, adică perpetuare a Duhului în Biserică.

De asemenea, viaţa duhovnicească nu înseamnă decât „viaţa în Duhul Sfânt“. Prin harul Duhului, moartea se aboleşte, Învierea înseamnă consistenţa vieţii, teama devine îndrăzneală, spaţiul morţii devine câmpul Duhului Sfânt, iar noi respirăm harul Duhului Sfânt, viind şi mişcându-ne întru El (cf. I Tesaloniceni, 5,18). El, Duhul, ne introduce în „adâncurile lui Dumnezeu“ (I Cor. 2,10), prin El mărturisim că Iisus este Domnul Dumnezeu (cf. I Cor. 12,3) şi îndrăznim, cu Iisus, să avem Duhul înfierii ca să recunoaştem pe Dumnezeu, zicând: „Avva Părinte“ (Romani 8,15). Duhul, de asemenea, ne descoperă tandreţea Tatălui, acea paternitate jertfelnică şi eliberatoare. În Biserică, Duhul este Cel care dilată omul în toată imensitatea Trupului Tainic al lui Hristos, dar, în acelaşi timp, El îl recentrează în inima lui Iisus, Care este locul Duhului Sfânt, astfel încât Hristos, în Biserica Sa, ne pnevmatizează, iar Duhul ne hristifică (Cf. II Corinteni 3,17).

Sfântul Simeon Noul Teolog spune atât de frumos următoarele: „Duhul Sfânt devine în sfinţi tot ceea ce Sfintele Scripturi vorbesc despre Împărăţia lui Dumnezeu: perlă, grăunte de muştar, aluat, apă vie, foc arzător, pâine, soţ, soţie, frate, soră, părinte etc“, iar roadele Duhului sunt: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, împotriva acestora neoperând nicio lege“ (Galateni 5, 22-23).

De aceea, „acolo unde este Duhul lui Dumnezeu, acolo este libertatea“ (II Corinteni, 3,17).

Citește mai multe articole despre: Pogorârea Duhului Sfânt, rusalii, ioachim bacauanul, Paraclet