Prin Cruce, sacrificiul de sine are valoare soteriologică

*Cuvânt de învățătură la Duminca de după Înălțarea Sfintei Cruci, Urmarea lui Hristos*

 

Suntem în timpul liturgic marcat de Sfânta Cruce și de aceea atât duminica dinainte de 14 septembrie, cât și cea de după această dată sunt închinate cinstirii lemnului de viață dătător, pe care Hristos a coborât în mijlocul creației pentru a vindeca rana neascultării și a-l împăca pe om cu Dumnezeu.

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

În Epistola către Galateni, în fragmentul din Apostol citit în această zi, Sfântul Pavel spune: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine.” (Gal. 2, 20). Iar în Evanghelia zilei stă scris: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Mc. 8, 34) Legătura dintre cele două texte liturgice o face tot Sf. Ap. Pavel, care, după ce spune „M-am răstignit împreună cu Hristos”, adaugă „şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Gal. 2, 20).

Înțelegem de aici că cel care vrea (nu este obligat) să Îi urmeze lui Hristos, trebuie să se lepede de sine și să Îl lase pe Domnul să vieze în el. Acesta este elementul esențial al vieții: a-L lăsa pe Hristos să locuiască în noi și nici o altă persoană să nu se confunde cu persoana Sa. Cum facem aceasta? Imitând ceea ce face El, adică iubind! Aceasta este cea mai mare poruncă dată de Hristos oamenilor, iar de împlinirea ei depinde întâlnirea și reintegrarea noastră în iubirea lui Dumnezeu. Teoforii sunt făclierii Legii care a schimbat la față lumea și care și acum, în acest veac întunecat, pot aduce lumină pentru a aprinde inima omului recent de dorul întâlnirii cu Dumnezeu.

 

O condiție: lepădarea de sinele egoist

Dumnezeu a creat lumea din iubire (In. 3, 6), dar omul, deși are conștiința prezenței lui Dumnezeu în creației, nu a răspuns acestei iubiri, înstrăinându-se într-o căutare eșuată și rămânând prizonierul unei iubiri de sine autosuficiente. Această rătăcire a omului îmbrăcat în haine de piele,  cum îl numește teologul Panayotis Nellas, a declanșat împlinirea vremii, a timpului în care Dumnezeu coboară în creație pe treptele Crucii pentru a-i arăta omului că drumul întâlnirii cu El trece  prin asumarea suferinței și mergerea pe urmele pașilor Răstignitului a Cărui povară reprezintă vina neascultării tuturor descendenților din Adam. Fiul lui Dumnezeu și-a arătat iubirea pe cruce, în suferință, deschizându-și brațele țintuite pe lemn într-o îmbrățișare părintească iertătoare. Acest altar de suferință trebuie cinstit cu evlavie și recunoștință, căci prin el se manifestă plenar iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. Iubirea răstignită pe Cruce este o imagine de neconceput, care depășește orice rațiune, dar din această taină izvorăște tot harul.

De aceea, în această duminică, ce urmează sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci, în care ni se vorbește despre lepădarea de sinele egoist și asumarea crucii personale, trebuie să înțelegem că fiecare om care iubește asemeni lui Hristos, trebuie să fie capabil să Îi urmeze Lui. Iisus a spus: Mă iubește cel care îmi urmează.  Cu alte cuvinte: dacă cineva vrea să Îmi urmeze, dacă cineva vrea să Îmi declare dragostea sa, dacă cineva pretinde a fi unul dintre prietenii Mei, atunci el trebuie să mă imite. Și această cale este uneori o coborâre abruptă, contrar sfaturilor izvorâte din rațiunea omenească, o sondare profundă în adâncul de ființă acolo unde se așază umbra faptelor necurate și izvorăsc gândurile care tulbură viețuirea în Duhul lui Dumnezeu, o îndurare a nedreptăților, o asumare a unor  suferințe sau vinovății străine.

Când Iisus îl cercetează pe om, El coboară, se întrupează și devine egal cu el. Hristos coboară între oameni și ajunge până la Cruce. Coboară în mormânt și în iad. Să Îi urmezi calea înseamnă nu doar să Îl însoțești spre Înviere, ci și în patimă și moarte. El însuși ne spune aceasta prin Sfântul Apostol Pavel, care zice: „Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El”(Filipeni 1, 29). Gândul la moarte sau a fi mort pentru lume, a te înstrăina de lumescul lumii și de ceea ce te circumscrie strict în orizontul duhului hedonist și umanist al consumării existenței proprii în acest veac sunt tot atâtea moduri de ați asuma crucea.

Și acceptarea suferinței ne face să completăm la rândul nostru ceea ce lipsește ca dovadă trupului Său, care este Biserica (cf. Coloseni 1, 24: „Acum mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, adică Biserica”). În fapt, urmarea lui Hristos înseamnă să devenim, asemenea  Lui, un bob de grâu care este forțat să moară ca să poată rodi. Să Îi urmezi lui Hristos înseamnă să te dăruiești ca mai apoi să te regăsești într-un astfel de parodox, care este, totuși, o evidență. Înseamnă să te uiți pe tine și să te dăruiești în totalitate celorlalți. Aceasta înseamnă a-L imita pe Hristos.

Toate aceastea se înscriu în sfera verbului (a iubi), care a transfigurat fața lumii după chipul creatorului său, iar a iubi hristic înseamnă să trăiești veșnic în Hristos, să-L accepți pe Hristos înlăuntrul tău și să-L lași să vorbească prin cuvintele tale, să-i miluiască pe neputincioși prin mâinile tale, să împlinească viața celorlalți prin osteneala propriei tale vieți pe care ai închinat-o lui Dumnezeu.

 

„Răstignirea” pentru aproapele

Lucrarea duhovnicească a omului angajat pe calea asumării îndumnezeirii se împlinește prin cruce, necazuri, neputințe și suferințe. Comuniunea omului cu Dumnezeu se fundamentează de altfel pe altarul crucii, de aceea Sfântul Chiril al Alexandriei spune: ”Dacă Hristos n-ar fi murit pentru noi, noi nu ne-am fi mântuit”. În felul acesta, cuvintele care spun că ”mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”( In 15,13)” prind viaţă şi sens tocmai raportându-se la jertfa crucii lui Hristos, care uneşte şi vindecă-mântuieşte.

Purtarea crucii personale şi ”răstignirea” pentru aproapele sunt forma actualizată a supliciului Golgotei ca împlinire asumată a urmării Lui, ce ne unesc hristic în taina iubirii jertfelnice care este raţiunea de a fi a omului cel nou restaurat după chipul şi asemănarea Creatorului Său. Murind păcatului şi omului cel vechi, prin renunţarea asumată la formele de stimulare a sinelui egoist, nu facem altceva decât să ne purtăm crucea cotidiană în duhul lui Hristos, parcurgând sinuosul drum de la robia autonomismului individual, la libertatea iubirii împărtăşite. Numai în aceste condiţii crucea vieţii noastre este o jertfă bineplăcută oferită lui Dumnezeu, iar fără speranţa învierii, viaţa umană eşuează în însingurare, în înstrăinare, acolo unde perspectiva morţii este văzută ca neant sau trecere în nefiinţă. Acesta este rezultatul evaluării unilaterale a teologiei patimilor şi morţii lui Dumnezeu care au alimentat concepţii străine de adevăratul duh patristic şi scripturistic, ajungându-se la concluzia filosofică dezolantă a ”morţii lui Dumnezeu” de tip nietzschean şi care conduce la angoasă şi vid existenţial. Întotdeauna Ortodoxia a evaluat patimile crucii din perspectiva învierii lui Hristos, umplând de speranţă şi curaj viaţa mucenicilor, adevăraţii ostaşi ai lui Hristos, a părinţilor neptici şi a altor cuvioşi şi drepţi în lupta lor cu duhul veacului.

Dincolo de disperare, solitudine, angoasă, tristeţe, purtătorii şi adoratorii crucii (crucicolae) simt pe Hristos - Biruitorul morţii şi personificarea speranţei Care spune că moartea este, pentru prietenii Săi, un somn din care cei adormiţi se vor ridica pentru a se împărtăşi din iubirea veşnică a veşnicului Dumnezeu. Sângele lui Hristos vărsat pe cruce este cel pe care îl primim euharistic şi care exprimă starea de continuă jertfire a Mielului şi prin care devenim consangvini cu Hristos, fraţi întru El şi fii ai Tatălui ceresc. Această băutură mistică ne animă, ne dinamizează şi ne încurajează în asumarea crucii personale, bine ştiind că aşa cum spune Sfântul Ioan Hrisostom ea este ”medicamentul nemuririi”, ce ne vindecă rana morţii provocată de păcat.

 

Omul contemporan și înstrăinarea de Dumnezeu

Doar asumându-ne crucea personală demonstrăm fiinţarea noastră întru libertate, în raport cu Dumnezeu şi cu lumea. Aşa cum Hristos Şi-a asumat crucea, făcându-Se ascultător până la moarte, omul îşi împlineşte libertatea opţiunii tocmai prin asumarea suferinţelor şi chiar a morţii. Reţetele de viaţă moderne vorbesc despre nutriţie echilibrată proteic, despre tehnici de înfrumuseţare corporală şi de menţinere a ei, despre crearea unui spaţiu artificial ambiental care să genereze energii fortificatoare pentru psihicul uman (Feng Shui) în încercarea de abolire a suferinţei, însă, intenţionat sau nu, prin acestea se distrage atenţia creştinului modern de la ceea ce ar trebui să constituie preocuparea fundamentală a sa şi anume raportarea la Dumnezeu. Aceste preocupări moderne sunt fructul unui antropocentrism hedonistic ce vizează fabricarea unui surogat edenic.

Pentru omul modern este de neînţeles cum asumarea crucii ar putea deschide perspectiva libertăţii fiinţei precum şi a vindecării neajunsurilor maladive ale ei. Cu cât înstrăinarea faţă de ceea ce ar trebui să reprezinte ”omul cel nou” este cronicizată, cu atât leacul care are puterea tămăduirii este mai amar. Dacă euharistia este ”doctoria nemuririi” ce are puterea de a ne încorpora în Hristos Cel veşnic, crucea este ”leacul şi calea spre sănătatea fiinţei”, aşa cum mărturiseşte N. Velimirovici. Pentru cei ce s-au abandonat lumescului şi sunt indiferenţi la darul Crucii, înstrăinarea de Dumnezeu e o a doua fire ce se constituie drept cadrul natural al unei existenţe hibride în care sinele şi lumea sunt sinteza nefericită a acestei opţiuni. Astfel, omul contemporan refuză paradigma oferită de Adam cel Nou, erijându-se în ”omul de tip nou” ce este conştient că nu trebuie să-şi refuze împlinirea nevoilor naturale – ca singură cale ce îi poate asigura confortul psiho-somatic, dincolo de orice suferinţă şi încordare existenţială. Pentru o astfel de tipologie umană, chemarea incomodă a crucii nu mai reprezintă o paradigmă socială, ci opţiunea specific religioasă a unei anumite categorii ce stă sub semnul aceluiaşi crez.

Sfântul Ioan Hrisostom spune că cei ce se unesc cu Dumnezeu şi sunt un duh cu El sunt înstrăinaţi de lume, deşi trăiesc în mijlocul ei. De aceea ”nu trebuie să fim lumeşti în lume”, deoarece cei încorporaţi în Hristos pregustă darurile tainei Împărăţiei încă din lumea aceasta, fiind angajaţi în pelerinajul transfigurării taborice şi trăind într-o continuă stare de răstignire faţă de lumescul propriei fiinţe. Tot în teologia hrisostomiană, acest pelerinaj spre îndumnezeire este o constantă cotidiană a răstignitului, o stare existenţială jertfelnică de continuu dinamism sinergic şi e imaginea unui triptic ascetic ce include lepădarea de sine, asumarea crucii şi urmarea lui Hristos.

Pentru o înţelegere corectă a lepădării de sine ca angajare ascetică în perspectiva comuniunii cu Hristos, Sfântul Ioan spune că înstrăinarea faţă de propriul sine înseamnă ”să n-ai nimic comun cu tine însuţi, ci să te dai primejdiilor, ca şi cum n-ai suferi tu acestea, ci altul”, iar această atitudine ascetică nu trebuie să fie un impuls de moment care să dureze cât aroganţa unui gând efemer ocazionată de mustrarea pasageră a cugetului, ci este necesar să fie o stare de continuă ”junghiere”, a fiinţei întregi în toate modurile ei de manifestare.

 

Participarea la Taina Crucii

În Epistola către Galateni (6,14), Apostolul Pavel subliniază ambivalenţa răstignirii omului faţă de lume şi a lumii faţă de om, pătrunzând în intimitatea tainei crucii spirituale. Astfel, dacă răstignirea lumii faţă de monah se reduce la claustrarea între zidurile unei mănăstiri, în schimb răstignirea omului faţă de lume are implicaţii duhovniceşti mult mai profunde, ca lucrare lăuntrică de răstignire a poftei păcătoase şi a patimii ce lucrează în inimă, faţă de tentaţia lumescului. Răstignirea omului faţă de lume se împlineşte atunci când coboară în sine pentru a analiza introspectiv dispoziţiile inimii sale şi este dezrădăcinată de aici împătimirea faţă de faptele înstrăinării de Dumnezeu pentru ca apoi să urmeze calea ascendentă a unirii gândului curăţit, ca jertfă, cu Dumnezeu pe care-L contemplă. Analizând cuvintele apostolului Pavel referitoare la înţelesul duhovnicesc al răstignirii, Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: ”când veţi părăsi toate faptele pătimaşe, se poate spune că lumea s-a răstignit pentru voi, iar când veţi stinge înseşi patimile, se va putea spune că şi voi v-aţi răstignit faţă de lume”. Măsura suferinţei izvorâte din asumarea propriei cruci e direct proporţională cu starea păcătoasă a propriei fiinţe, iar purtarea ei devine cu atât mai uşoară, cu cât urmarea lui Hristos este mai intensă şi mai constantă. Când omul refuză răstignirea faţă de lume şi părăseşte calea către Hristos, păcatul zideşte în lăuntrul său propriul suflet, ca icoană a răului ce înrobeşte fiinţa unei lumi din care Dumnezeu este exclus. Urmarea lui Hristos e tocmai lepădarea sinelui egoist şi înlocuirea cu omul cel din lăuntru, ascuns în adâncul insondabil al inimii, hrănit de harul lui Hristos în smerenia ascultării crucificate faţă de El. Doar astfel Hristos ia chip în noi, hristificând mintea şi inima noastră, vindecându-le de omenescul teluric şi moartea spirituală. Astfel, în actul asumării răstignirii noastre e prezentă puterea lui Hristos Care ne uşurează suferinţa pentru că este prezent înlăuntrul fiinţei noastre (cf.Gal.2,20) într-o continuă stare de jertfă în care suntem şi noi asimilaţi prin participare. Gândul la această prezenţă aduce mângâiere şi estompează neplăcerile provocate de necazurile proprii, dând în acelaşi timp sens supravieţuirii noastre în umbra Crucii Lui. Urmarea lui Hristos este ”o continuă dezrădăcinare a iubirii de sine şi ascultare necondiţionată de voia lui Dumnezeu”, cum mărturiseşte Ioannis Romanidis, ca o continuă participare la Taina Crucii ce are puterea transfigurării totale a iubirii în fiinţa umană din orientarea sa egocentristă, în deschidere altruistă. Taina Crucii însoţeşte sinergic fiinţa umană în parcurgerea treptelor devenirii sale conducând-o prin curăţire, luminare şi îndumnezeire, înlocuind centrismul iubirii de sine prin deschiderea spre hristocentrismul iubirii crucificate, filantropice, dinamizând puterile psiho-somatice ale omului spre adevărata sursă a vieţii spirituale ce izvorăşte din mormântul gol al lui Hristos. Angoasa morţii iminente e înlocuită de bucuria vederii lui Hristos înviat Ce a biruit moartea prin patima Sa, iar aceasta este o invitaţie la a accepta nu doar actul răscumpărător al lui Hristos ci, mai ales, cel al asumării răstignirii personale, ca singură cale de împăcare plenară cu Dumnezeu.

 

Purtarea crucii împreună cu cel ce suferă

Astfel, răstignirea personală nu are doar o dimensiune verticală, privită doar ca răspuns la iubirea milostivă a lui Dumnezeu, ci îndeplineşte în iconomia ei şi o funcţie orizontală în raport cu mădularele Bisericii, ca jertfă pentru aproapele, împlinind ca act al trăirii creştine ceea ce în mod simbolic crucea evocă semantic - unirea cerului cu pământul şi împărtăşeşte omului iubirea răstignită. Jertfa pentru aproapele e actualizarea sacrificiului de pe Golgota şi imitarea vieţii lui Hristos în cotidianul preocupărilor, exemplul suprem al iubirii în duhul lui Hristos, căci ”mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”( In 15,13). Cel mai subtil exemplu de compasiune este în gândirea părintelui Stăniloae sacrificiul de sine, ca purtare a crucii împreună cu cel ce suferă, iar această disponibilitate nu se poate câştiga decât renunţând la priorităţile personale. Renunţarea la sine şi angajarea în slujirea aproapelui ne aşază într-o stare de linişte, de odihnă a fiinţei, umplându-ne de bucurie duhovnicească ce nu e posibilă altfel decât ca renunţare totală la sine: ” nu putem face totul pentru celălalt, dacă ţinem la plăcerile noastre egoiste”.

Așadar, omul înduhovnicit  trebuie să fie imaginea hristificată a Celui după chipul Căruia a fost creat, mădular al trupului eclesial prin care Dumnezeu lucrează mântuirea în ogorul Împărăţiei, prin care adapă şi hrăneşte, vindecă şi mângâie pe fraţii Săi mai mici. Omul este conceput în formă hristificată tocmai pentru a rămâne într-o continuă stare de jertfă cu mâinile întinse filantropic şi privirea întoarsă spre sinele răstignit, împlinind porunca noii Legi împărtăşite de Hristos apostolilor. Iubirea jertfelnică şi înţelegătoare, ce uneşte şi bucură în duhul lui Hristos pe tot omul care vine în lume, trebuie să fie pentru noi singura rațiune de a fi. Totodată, pentru creștinul contemporan chemat să-și asume moștenirea bimilenară a Creștinătății în dialog cu noile forme de manifestare a religiozității a-morale și a-teiste, Taina Bisericii rămâne mediul în care sacrificiul de sine are valoare soteriologică, iar crucea îşi asumă calitatea de axă a lumii prin intermediul căreia a fost şi este posibilă întruparea lui Dumnezeu şi îndumnezeirea omului, revelarea iubirii chenotice divine şi devenirea omului ca transfigurare a lui.