Duminica Ortodoxiei sau despre biruinta prin Duh asupra sabiei

Întâia duminică din Postul Sfintelor Paşti (anul acesta, 5 martie) este cunoscută în Biserica noastră drept Duminica Ortodoxiei. Aceasta este ziua în care cinstim în mod special sfintele icoane, care împodobesc ca o Biblie în imagini lăcaşurile de cult, care înfrumuseţează casele creştinilor şi care sunt zugrăvite la răspântiile drumurilor. Este ziua când se fac procesiuni, iar creştinii cinstesc moaştele sfinţilor, ale celor care şi-au transfigurat viaţa după Evanghelia Mântuitorului Hristos.

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

În această zi, mai mult decât oricând, trebuie să devenim conştienţi că orice icoană sfinţită este făcătoare de minuni. Cele mai vechi sunt mai importante pentru că au şi valoare istorică, iar prin ele, dincolo de binecuvântarea de a distinge chipul zugrăvit, întrezărim lacrimile celor care s-au rugat şi au primit vindecare, intrăm în comuniune cu cei care le-au purtat în războaie, ori s-au închinat lor de-a lungul timpului, moşi şi strămoşi ai noştri. Asta ne face să acordăm mai multă valoare icoanele vechi, deşi ştim că făcătoare de minuni sunt toate, lucrarea lor depinzând de rugăciunea şi credinţa noastră.

Icoana ne duce cu gândul la cel care este zugrăvit pe dânsa. De aceea icoanele îşi justifică prezenţa peste tot. Raportându-ne la icoane cum se cuvine, ele devin model şi temei al atitudinilor etice, morale, dezirabile în societate. De aceea, este absurd să cerem să se scoată icoanele din şcoli, dar, în acelaşi timp, să ne plângem că tinerii sunt imorali. Suntem datori să indicăm Calea, nu să o impunem, ci doar să dăm şansa tuturor la a cunoaşte Adevărul, prin Hristos şi prin Biserică. În Duminica Ortodoxiei în mod special, suntem chemaţi să mărturisim că prin icoană, prin contemplarea chipului zugrăvit în icoană, intrăm în comuniune cu sfinţii, devenind mai asemănători lor.

 

O hotărâre milenară

Instituirea Duminicii Ortodoxiei a fost legată de Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, din 787, unde s-a restabilit, formulându-se dogmatic, cultul icoanelor, triumful Ortodoxiei fiind proclamat în mod solemn pe 11 martie 843, în prima Duminică a Postului Mare, prăznuită de atunci şi până astăzi ca Duminica Ortodoxiei, pentru a sublinia biruinţa dreptei credinţe asupra tuturor ereziilor. Până în acel moment, câţiva împăraţi - reprezentanţii puterii politice bizantine - s-au opus cinstirii icoanelor şi au ordonat scoaterea lor din lăcaşurile de închinare şi instituţii, persecutând pe cei care nu respectau această decizie. Acea perioadă nefastă a rămas cunoscută în istorie ca perioada iconoclasmului. Iconomahilor şi acţiunii lor s-au opus creştinii, reprezentaţi de teologi renumiţi, între care Sfântul Ioan Damaschin şi Petru Studitul. Aceştia n-au învins prin sabie, ci prin duh. Ierarhii şi teologii au triumfat prin hotărârile unui sinod, principiul sinodalităţii fiind forţa Bisericii. Din asta vedem că Ortodoxia trebuie să triumfe nu prin forţa politică, exterioară ei, ci prin forţă spirituală. Când Biserica, altădată, recurgea la puterea exterioară, ea pierdea dreptul de a se mai numi Biserica lui Hristos. Vorbim, bineînţeles, de Biserica în calitatea ei de adunare văzută a credincioşilor.

Prin urmare, triumful credinţei nu rezidă în magnificenţă (grandoarea exterioară), aceasta nefiind compatibilă cu statutul ei de Trup al lui Hristos, ci în cea interioară, spirituală, duhovnicească. E adevărat că există o strălucire exterioară şi în Biserică, dar aceasta vrea să arate frumuseţea, triumful credinţei în Hristos Iisus, care devin cauza acestei forme. Podoaba exterioară a Bisericii poate fi distrusă - şi avem atâtea exemple în istorie -, dar credinţa cea adevărată în Dumnezeu, închinat în Trei Persoane Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt -, nu poate fi înlăturată, distrusă, aneantizată.

 

„Veniţi şi vedeţi!“

Nu întâmplător se citeşte în această duminică pasajul din Evanghelia Sfântului Ioan (Ioan,1, 43-51) în care Filip din Galileea neamurilor, după ce întâlneşte pe Iisus Hristos, spune prietenilor lui: „Am găsit pe Mesia“, adică Eliberatorul, Izbăvitorul, Mântuitorul. „Cum?, Unde?“, îl întreabă viitorii ucenici ai lui Hristos, şi Filip le răspunde prin acele cuvinte remarcabile: „Veniţi şi vedeţi!“. Aceste cuvinte, de la Hristos încoace, sunt cuvintele Bisericii, pe care le repetă şi prin care sunt chemate popoarele să vină şi să vadă unde locuieşte Hristos.

Numeroşi sunt astăzi cei care pun această întrebare Bisericii, mai ales că această instituţie divino-umană este considerată uneori învechită, caducă, fără răspuns la întrebările societăţii. Biserica răspunde, ca şi apostolul de altădată, prin „apostolii“ săi de astăzi: „Vino şi vezi!“. Dacă tu vrei să vezi în Biserică o instituţie ca oricare alta de pe pământ, nu vei găsi răspuns la această căutare. Însă vino şi vezi adevărul lui Hristos, lăsat ca tezaur umanităţii. Vino şi vezi pe Hristos, frumuseţea Sa, mila Sa pentru oamenii necăjiţi şi întristaţi, iubirea Sa debordantă, crucea Sa, suferinţa Sa. Vino şi primeşte sfinţenia evanghelică, forţa sa de neînvins, care a traversat secole, în ciuda persecuţiilor. Nu veniţi să vedeţi aici păcătoşii care alcătuiesc Biserica, suferinzii ei şi unii dintre slujitorii ei nedemni de a fi miniştri şi administratori ai tainelor lui Dumnezeu, deveniţi funcţionarii, nu misionarii ei, ci veniţi să vă întâlniţi cu sfinţii, casnicii şi prietenii lui Dumnezeu, din toate timpurile şi locurile, care au manifestat prin viaţa lor personală idealul evanghelic, care încarnează acest ideal în viaţa eclesială, care au trăit ceea ce le-a indicat Hristos: izgoniri, prigoniri, necazuri, exil, torturi până la martiriu şi care au mărturisit şi arătat dragostea faţă de orice neam, care au fost în slujba şi slujirea oamenilor, întru răbdare şi smerenie. Întâlnind pe aceştia în Biserică, te întâlneşti cu Hristos şi-L vezi cu ochii minţii şi ai sufletului, iar aceasta este mult mai important decât a-L vedea cu ochii biologici.

 

Triumfători pentru veşnicie

În pericopa apostolului zilei, luată din Epistola către Evrei (cap 11, 2426; 32-40) sunt enumeraţi drepţii care s-au succedat în Vechiul Testament şi-n lumea harului, care au dat mărturie despre trăirea lor în Dumnezeu şi cu Dumnezeu: „Şi ce voi mai zice? Căci timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de prooroci, care prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă; unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere; alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa, pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.“ (Evrei 11, 32-40). Iată că Sfântul Pavel ne cheamă să vedem pe toţi aceştia în Biserica lui Hristos de pe pământ. Văzându-i pe aceştia, şi dând mărturie de viaţa lor în această lume fără modele spirituale, Îl vedem pe Hristos şi prin El triumfăm sau ne ridicăm deasupra nimicniciilor acestei lumi, dând valoare primordială sfinţilor Ortodoxiei din care facem parte. (Zece trepte ale pocăinței, Editura Filocalia, 2015)

Citește mai multe articole despre: Duminica Ortodoxiei, IPS Părinte Ioachim, Postul Mare