Volumul ”Ontologia iubirii: poeme evanghelice” prezentat enoriașilor din Parohia Izvoarele

23 Septembrie 2016

Cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, în Duminica de după Înălțarea Sfintei Cruci, 18 septembrie a.c., după Sfânta Liturghie, în Parohia Izvoarele, Protopopiatul Bacău, a avut loc lansarea și prezentarea, de către preotul paroh Ciprian Cloșcă, a volumului ”Ontologia iubirii: poeme evanghelice”, apărut recent, sub egida Editurii Filocalia, în cadrul colecției ”Catehetica”.

O nouă carte, apărută sub semnătura IPS Ioachim, vine să ne încânte duhovnicește prin noi creații imnologice. IPS Sa ne propune o seamă de poezii liturgice, inspirate din pericopele evanghelice ale perioadei Octoihului, desfășurare cronologico-liturgică situată între Duminica Tuturor Sfinților și Duminica Înălțării Sfintei Cruci.

Fiecare imn vine însoțit de o meditație adecvată, având rolul de a explicita teologico-mistic, dar pe înțelesul tuturor, semnificația pericopei abordate, precum și mesajul poetizat, transmis la un înalt nivel spiritual. Cu ales rafinament poetic, imnele iconizează estetica Evangheliei, a frumosului și binelui, a nevoii de desăvârșire a omului creștin contemporan.

Analizând poeziile scrise de Ierarhul Cărturar, preotul Ciprian Cloșcă a explicat succint, pe înțelesul tuturor celor prezenți, mesajul sacru transmis de scrieri către orice cititor doritor de înduhovnicire prin cultură.

(Pr. Ciprian Cloșcă)

 

“   În acest sens, sfinții sunt ”prietenii și casnicii lui Dumnezeu”, ”certificatul” lor de naștere în cer fiind ”semnat” de Duhul Sfânt, ”venit la Rusalii/În formă de limbi ca de foc”, inaugurând astfel Biserica lui Hristos, ”creștinii numindu-se sfinți”, Domnul recunoscându-Și chipul istoric-evanghelic în ei (p. 11-12).

Poporul român, creștin de 2000 de ani, nu a pregetat să adauge noi nume și chipuri de sfinți la ”panteonul” universal al creștinismului. Sfântul Apostol Andrei a fost creștinătorul și ”botezătorul acestui brav popor”, care ”în tot timpul a fost născător de sfinți”, din el ieșind ”mulțime de martiri/ierarhi, preoți cucernici și monahi în mănăstiri”. Sfinții români sunt dovadă istorică și mărturie eshatologică, ”icoane din casa românilor” (p. 18).

Chipul evanghelic al lui Iisus este descris în manieră profetică, doar El putând șterge ”ochiul înlăcrimat/Iar lacrima El va usca/prin pacea Sa” (p. 24). Domnul poartă grijă de toate, împodobind creația Sa, ”cu crinii din câmp”, răspândind ”parfum suav și scump...” căci ”nici Solomon în slava sa/N-a fost așa” (p. 25).

Prin urmare, depășind angoasa ”grijii” heideggeriene (sorge), singura ”grijă” a creștinului trebuie să fie iubirea lui Hristos, adică mântuirea sufletului, prin nealipirea de slava și strălucirea fadă a lumii materiale.

Dumnezeu providențiază întreaga umanitate, nu doar pe ”cei aleși”, care ”erau necredincioși”. El ascultă rugăciunea ”păgânului” sutaș Corneliu, vindecându-i sluga: ”Du-te, mergi în pace, și fie ție cum voiești” (p. 36); eliberând trupul și sufletul de duhuri necurate (Gadara, Logosul și diabolos – p. 40). În Sfânta Evanghelie, diavolul este numit ”tatăl minciunii”, ”ispititorul”, ”prințul” acestei lumi etc. Cu acesta Domnul nu are părtășie, demascând viclenia sa dintru începuturi, căci ”...Domnul  veghează ca el să nu intre”. Obrăznicia vicleanului este dusă la cotele cele mai înalte, ispitindu-L pe ”Stăpânul etern”, Căruia ”Îi zice, vicleanul: Îți dau lumea toată/dar vino și mie te-nchini” (p. 41). Șaradei acesteia nu îi cedează Iisus, dovedind că orice om poate refuza ispita vicleanului. ”Diabolos”, cel ce separă, va fi aruncat în gheizerul de foc, ”katarsis”, ”...când Parusia marca-va sfârșitul acestui timp efermer.../Non-comuniunea și ne-iubirea vor fi ce-a voit diabolos” (p. 43).

Iisus ne arată biruința Sa asupra celui rău, în ”Lunaticul și Iisus” (pp. 90-92), dar și armele necesare în această luptă: ”...astfel de duhuri murdare/Se scot doar cu rugăciune, post și credință  tare”.

Afirmația filosofului Nietzsche, ”Dumnezeu a murit”, este contrată de prezența în lume a Logosului, ”Liturgul nepătruns”, chemându-l pe om la Liturghie, slujind ca ”răspuns”, intrând ”prin pocăință, în universul liturgic” (p. 57). Prin Liturghie omul se aseamănă și devine părtaș Sfintei Treimi, ”cum sunt cerul și pământu-n dialog cu Dumnezeu” (p. 58).

Liturghia este hrana sufletului și a trupului. Ea este exprimată prin ”ARTHOS și IHTIS”: ”Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6,35). Pâinea cotidiană capătă sens mistic, fiind sfințită, căci ”Hristos, la plinirea vremii, a pus Pâinea pe altar”; în chipul Pâinii și al Vinului, fiind prezent însuși Hristos, jertfit, înviat și înălțat întru slava Tatălui. Hrănirea muțimilor în pustie, cu pâine (gr. ARTHOS) și pește (gr. IHTIS) ne arată mila lui Dumnezeu, dar prefigurează și Cina cea de Taină și Liturghia veșnică, ca ”ospăț împărătesc” (p. 71), la care ne cheamă Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul.

Atfel, pustia se face Biserică, timpul istoric, deformat prin păcat, este restaurat, revenind la dimensiunea sa pnevmatologică, de timp liturgic, perihoreză divino-umană, la care este martor activ omul. Frica de moarte este depășită în Iisus Hristos, care a biruit moartea și iadul. El biruiește ”rânduiala firii” (Dogmatica gls. VII), mergând pe apele învolburate, salvându-L pe Petru (simbol al omului cu credință slabă) din adâncurile îndoielii, căruia ”credința cu totul i-a slăbit”: ”Pentru ce te-ai îndoit, o, puțin credinciosule?” (pp. 84-85).

Însă, ”Dumnezeu nu pedepsește, ci iubește” până și pe cel mai mare păcătos. Slujirea aceasta trebuie împlinită și de noi care: ”Avem, totuși, datoria să iubim pe cel greșit/Chiar de el nu se întoarce rămânând nepocăit/Nu de șapte, nici de zece, nici de șaptezeci de ori/Ci de șaptezeci ori șapte, treb'e să fim iertători” (p. 109). Dumnezeu condamnă faptul că noi apelăm la milostivirea Lui sau a semenilor, în timp ce noi evităm să ștergem datoria acestora, asemănându-ne ”slugii viclene”, ”robul cel nemilostiv” care ”a și fost întemnițat” (p. 111). Prin urmare, dreptatea este sinonimă cu iubirea Lui pentru om.

Pentru a rămâne în iubirea Domnului, trebuie să cinstim poruncile Sale mântuitoare (Tânărul și Iisus). Leit-motivul cărții revine: milostivirea. Tânărul bogat este îndemnat să împartă averea sa sărmanilor, și, numai așa, în stare de jertfă, este chemat să urmeze Domnului, să devină apostol și vestitor al Evangheliei: ”...vinde toate și le-mparte la săraci/Pune rânduială-n casă și de slavă te dezbraci/ Și, eliberat de toate, dar mai ales de mândrie/Neregretând niciodată, vino și urmează Mie”. A avea nu este totuna cu a fi. (pp. 119-121)

Lucrarea se încheie apoteotic cu poemul ”Via Domnului”, imagine eshatologică ce zugrăvește, în culori ample, jertfirea Domnului de către însăși creația Sa, omul, care se instaurează autonom și violent în via Lui. Cu alte cuvinte, ”ontologia iubirii”, mesajul sine-qua-non al volumului, se traduce prin definiția: Exiști dacă iubești, și iubești dacă exiști. Dar numai cei care înțeleg sensul final al viei vor da la vreme roadele lor Stăpânului: ”Și astăzi via Tatălui dă rod/Și va rodi până-n sfârșit de veac/Cel răstignit pe timpul lui Irod/Dă viață celor ce hristoși se fac” (pp. 127-128) .  ” (Pr. Ciprian Cloșcă)