Sâmbăta Mare: Tăcerea mormântală dinaintea Învierii

În Sâmbăta Mare, Biserica își concentrează atenția asupra mormântului lui Hristos. Niciuna dintre zilele anului liturgic nu este atât de complexă ca Sâmbăta din Săptămâna Pătimirilor, căci în această zi participăm în același timp la tristețea pătimirilor și îngropării Domnului, cât și la bucuria Învierii Sale. Cântările Bisericii din Sâmbăta Mare, începând cu vecernia zilei de Vineri, sugerează că bucuria prăznuirii sărbătorii pascale deja a cuprins în întregime această zi. Cu toate acestea, putem distinge pe parcursul Sâmbetei Mari, două părți consecutive, dintre care una aparține perioadei pătimirilor, iar cealaltă aparține deja timpului pascal.

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

O privire de ansamblu asupra acestora două ne aduce în atenție o observație constantă: participarea la fericita Înviere a lui Hristos implică participarea la Crucea Sa, ca o cale spre Înviere și spre primirea Duhului. Doar fiind împreună cu Hristos pe Drumul Crucii putem înțelege că opera de restaurare a omului nu se poate realiza decât cu un preț foarte mare: țintuirea Mântuitorului pe cruce. Acesta este un sacrificiu absolut necesar pentru a obține vindecarea noastră, dar este tipul de sacrificiu pe care singurul Dumnezeu care suferă în umanitatea Sa și este răstignit poate să îl ofere. Crucea și punerea în mormânt semnifică acest act de comuniune prin care Dumnezeu ne mântuiește, identificându-se cu noi, dar fără a face niciun compromis.

Dumnezeu întrupat participă la toate experiențele noastre, la toate suferințele noastre, la toate durerile noastre. Și putem înțelege aceasta doar în Sâmbăta Mare. Hristos, doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, și-a asumat totul pentru a ne vindeca, chiar și de cea mai teribilă amenințare a vieții noastre - Moartea.

Aceasta are două aspecte: unul fizic și unul spiritual. Cel din urmă este mai teribil, căci moartea spirituală presupune nu separarea sufletului de trup, ci separarea sufletului de Dumnezeu.

După cum am văzut, în Ghetsimani, Hristos S-a confruntat cu o alegere. Prin acceptarea de bună voie a morții Sale pe Cruce, El a transformat un asasinat juridic într-un sacrificiu mântuitor. În momentul răstignirii, Iisus era în culmea disperării: se simțea abandonat nu doar de oameni, ci și de Dumnezeu însuși. Și astfel, devine evident că sfintele Sale pătimiri nu sunt trăite ca o piesă de teatru, ci sunt reale, căci Hristos și-a vărsat sângele Său pentru noi. Cu toate acestea, moartea pe cruce nu este un eșec, ci este deja o victorie: victoria unei iubiri mai puternice decât moartea, pentru că din iubire Iisus a suferit și a fost îngropat. Această asumare a morții este o declarație de iubire pentru oamenii din toate timpurile: „vă iubesc, deci nu veți muri niciodată”, ne spune Hristos.

Acesta este paradoxul iubirii atotputernice, care face din kenosis un plerosis: prin smerenie sau micșorare, ajungi la iubirea cea mai înaltă, dumnezeiască. La rândul nostru, suntem chemați ca, împreună cu Hristos, să nu ne sustragem suferinței, ci să o depășim, căci Mântuitorul nu a suferit în locul nostru, ci în numele nostru. Iată de ce, în Hristos, slava și crucea nu încetează să se întrepătrundă, Răstignirea fiind deja Înviere, pentru că ea este manifestarea și victoria absolută a iubirii dumnezeiești.

Când Hristos a pronunțat, la finalul vieții Sale pământești, "săvârșitu-s-a", între altele aceste cuvinte ne fac să înțelegem că asemănarea omului cu Dumnezeu este cea care ne permite să descoperim în aceste momente chipul omului în Dumnezeu. Un râu de foc, cel al comuniunii sfinților, acești păcătoși iertați, antrenează secole și lumi pe Drumul Crucii, care a devenit pentru totdeauna Arborele Vieții, care este izvor de apă vie, din care se adapă toți cei care doresc. Și dacă mântuirea și reînnoirea lumii se întâmplă din iubire, cu atât mai mare este iubirea care L-a făcut pe Fiul lui Dumnezeu să se sacrifice, iar semnele răscumpărării trebuie să reveleze această realitate fundamentală în Chipul lui Dumnezeu.

Adevărații oameni ai lui Dumnezeu au știut și vor ști întotdeauna că singura lor șansă la mântuire, la viață veșnică, la libertate și îndumnezeire este în Hristos, Cel care este Dumnezeu adevărat și om adevărat, și care, din iubire pentru noi oamenii, a luat firea umană ca a lui proprie, aceasta fiind enipostaziată în El (Sfântul Maxim Mărturisitorul) în corpul său teandric, Biserica.

            Pe cruce, cuvântul lui Dumnezeu, care S-a făcut trup asumându-și natura noastră finită, spune: „Săvârșitu-s-a”, pentru că în Hristos, după cum vedem, se recapitulează și se împlinesc toate profețiile. Din clipa în care Iisus a fost coborât în mormânt, Învierea s-a arătat la orizont. Știm acum că, în afara Crucii, mormântului și mai ales a Învierii Mântuitorului Hristos, lumea întreagă nu ar fi decât un haos. Sâmbăta Mare, care este ziua tăcerii absolute, a vidului existențial, este un timp suspendat, ce nu poate primi sens decât prin intervenția lui Dumnezeu. În această tăcere să așteptăm și noi, priveghind și rugându-ne, ca Hristos să învieze biruind moartea și să ne învieze și pe noi din moartea patimilor, în care singuri ne-am îngropat. Și astfel lumea să devină cosmos organic, pentru că Împărăția lui Dumnezeu există cu adevărat, iar Împăratul său este Hristos cel înviat. Amin