Să recunoaștem în celălalt chipul lui Dumnezeu-Iubire*

Textul pericopei evanghelice din cadrul Sfintei Liturghii din Duminica a XIX-a după Rusalii face parte din Predica de pe Munte, cuvântare a Mântuitorului Hristos pe care Sfântul Evanghelist Luca o prezintă în capitolul 6 și din care Sfinții Părinți au rânduit să se citească în această zi versetele de la 31 la 36.

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

În Predica de pe Munte, Mântuitorul propune, spre restaurarea fiinţială a omului, planul Său dumnezeiesc. Cuvântul lui Hristos începe cu Fericirile, arătând că Iisus, Noul Adam şi Noul Moise, trece de la „poruncă”, ce se adresa odinioară unui popor trupesc, la „fericire”, ce se adresează în duh celor ce doresc să se desăvârşească; trece de la Muntele Sinai, la Muntele Măslinilor, de la imperativul decalogic, pe care omul în efortul său ascensional îl primeşte din mâinile lui Dumnezeu, la promisiunea îndumnezeirii, pe care Însuşi Fiul, coborât între oameni, o face celor care, în duhul libertăţii şi dincolo de orice constrângere, vor fi beneficiarii darului Împărăţiei. Legii Vechiului Testament îi dă o conotaţie divină intrinsecă, descoperind lăuntrul, miezul înţelesurilor Logosului, şi profunzimile insondabile doar prin efortul uman. Adevărata împlinire a Legii, prin Iisus, înseamnă deschiderea spre un nou orizont, spre împărăţia iubirii şi evaluarea existenţei umane cu toată încărcătura sa ontologică, dinspre străfundurile sale spirituale spre învelişurile senzorialităţii.

 

Trecerea de la rob la fiu

 

În spiritul Vechiului Testament s-a impus, înainintea venirii lui Hristos, morala Sfântului Ioan Botezătorul, cu rolul pedagogic de a orienta înţelesul preceptelor mozaice şi modul de a fi specific al evreilor de la ritualism spre hristocentrism. Faptele cerute de Ioan în predica sa de pe Malul Iordanului îşi găsesc împlinirea în Hristos, căci pe virtuţile cardinale predicate de Ioan, se sprijină cele trei virtuţi teologice creştine: credinţa, nădejdea şi dragostea. Astfel, pentru a trece de la răzbunare: „Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”, adică de la Legea Talionului, la iertare şi iubire: „iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc” (Luca 6, 27) sau „faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb” (Luca 6, 35), trebuie să trăieşti starea de dreptate prin raportare la Hristos, recunoscând propria păcătoşenie.

Omul este creat să devină „dumnezeu după har”. Păcatul l-a aşezat afară de această perspectivă. De aceea, atunci când a venit Hristos ca Logos întrupat în istorie a voit să restaureze chipul Său din omul căzut. Omul, după cădere, şi-a recunoscut greşeala şi a devenit conștient de consecințele păcatului. De aceea a încercat în multe chipuri să se reabiliteze fiinţial. Însă a fost nevoie să vină Hristos ca să-l ajute pe om să se răsucească spre lumină. El a coborât în tenebrele noastre, ca, prin El, să avem lumina Lui, pentru a descoperi mizeria din noi şi astfel să ne ridicăm într-un efort continuu de accedere spre asemănarea cu Cel spre Care tinde şi pe Care sufletul doreşte să-L cunoască. Deci mai întâi Hristos a voit ca prin El, coborât pe pământ „în chip de rob”, să se trezească în noi conştiinţa de sine şi conştiinţa păcatului.

 

Hristos cheamă oamenii la iubire reciprocă

 

Pocăiţi-vă!” au fost primele cuvinte ale Evangheliei Sale. De aceea metanoia creștină înseamnă răsucirea minţii către lumină. Şi când omul pocăit se trezeşte din păcat, Hristos stă de faţă şi îl indică pe celălalt ca semen al său. Dar semenul, tot în întuneric fiind, are pe chip stigmatul păcatului, ca neputinţă a ieşirii iubitoare din sinea egoistă. Ori, Hristos, tainic, Se aşază între cele două persoane ale căror conştiinţe s-au trezit, le iluminează, iar oamenii, chiar păcătoşi fiind, se recunosc ca persoane de comuniune. Aşadar, trezirea conştiinţei de sine şi a conştiinţei păcatului statorniceşte între subiecţii umani raporturi de comuniune. De aceea Hristos cheamă oamenii mai întâi la reconciliere, adică la iubire reciprocă, pentru că El, ca Dumnezeu, îi iubeşte pe toţi deopotrivă şi pe fiecare după felul său. Deci chemarea la reconciliere este primordială în starea de purificare: „iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt” (Luca 6, 35). De vreme ce ai recunoscut în celălalt chipul lui Dumnezeu-Iubire, ai recunoscut icoana hristică în cel ce până atunci ţi-a fost potrivnic, chiar duşman, sau chiar „nimic” ai datoria de a te purta cu acesta fiind conștient de prezenţa lui Hristos în relația ta cu aproapele tău.

Drumul către Dumnezeu nu este comod; este cel al crucii, dar, în acelaşi timp, şi al iluminării.

 

Drumul spre mântuire trece prin celălalt

 

Dacă mintea este luminată, plină de Duhul lui Dumnezeu, atunci chipul, potrivit învăţăturii lui Hristos, trebuie curăţit prin pocăinţă. Prin aceasta, chipul omului, restaurat de lumina lui Hristos, începe să iradieze la rându-i lumină, care îl face să vadă luminat și chipul celuilalt. Drumul spre mântuire trece prin celălalt. Prin urmare, când între chipul tău şi cel al aproapelui se interpune Hristos, atunci se naște iubirea, care este Dumnezeu. Chipurile nu se contopesc sau se unesc, ci strălucesc, odihnindu-se unul în celălalt, fără să se confunde. Este o participare a mea la taina persoanei celuilalt, şi o participare a celuilalt la taina persoanei mele, fără ca prin aceasta să se contopească sau să se confunde persoanele între ele. Doar Hristos, chipul suprem, le uneşte prin iubirea Sa. Iar dacă chipul tău este iluminat, iar al aproapelui este încă întunecat de păcat, nici în acest caz nu-l respinge pe cel întunecat, ci roagă-te pentru el, astfel încât Dumnezeu să-l aducă la cunoştinţa adevărului şi la luminarea Lui. De aceea, prin Hristos nu poate exista ură între oameni, ci dragoste integratoare, care este Însuşi Dumnezeu: „Dumnezeu este iubire” (I Ioan, 4, 8). 

 

Iubirea creștină, calea spre transfigurare

 

Când această iubirea, comuniunea, comunicare prin faptă nu există, se instalează răul.

Omul a fost creat de Dumnezeu să împlinească binele. Altfel spus, a fost creat de Dumnezeu să fie spiritual în trupul său. Din păcate, după cădere, el a devenit trupesc şi-n sufletul său; nu s-a înălţat, nu s-a spiritualizat; „a avea” l-a ţintuit pe pământ, unde s-a îngropat cu bogăţia pe care a adunat-o harpagonic.

Îndumnezeirea omului înseamnă unirea în dragoste cu Dumnezeu. Aceasta înseamnă că ne bucurăm de demnitatea de fiii ai Celui Preaînalt, atunci când El se recunoaşte în sufletul nostru şi-n faptele pe care le-am făcut spre slava Sa.

Altfel spus, întrucât aţi recunoscut chipul Meu în aproapele cu care aţi împărţit aceeaşi pâine, a durerii sau a bucuriei, acum fapta voastră a devenit aici fapta Mea. „Rămâneți întru dragostea Mea!” (Ioan 15, 9). A rămâne în dragostea lui Dumnezeu, în Împărăţia Lui, nu înseamnă a sta fără lucrare, ci a urca epectatic, prin cunoaştere, către profunzimile lui Dumnezeu. Chipul din om îşi caută prototipul într-o ascensiune iubitoare, într-un dor nesfârşit după Dumnezeu, Care Se revelează necontenit, pe măsura puterii noastre de înţelegere, dar rămâne, în acelaşi timp, dincolo de capacitatea noastră de cuprindere. Iar această căutare este veşnică şi din ce în ce mai încurajatoare, pentru că la fiecare treaptă a urcuşului epectatic descoperi sau, mai bine zis, Dumnezeu îţi decelează alte sensuri ale cunoaşterii Lui, alte orizonturi spirituale, prin care devin evidente frumuseţea Lui şi incomensurabila Lui iubire şi stăpânire. Mulţumirea şi bucuria pe care le poate avea un suflet mântuit nu se pot cuantifica în cuvintele şi expresiile noastre convenţionale şi limitate.

Odată săvârșite faptele bune spre slava lui Dumnezeu, toate acestea rămân în dragostea Lui, purtate de energia necreată, până când sufletul se va reuni cu trupul dat pământului, pentru ca şi acesta să capete atributele împărăţiei transcendentale, asemenea trupului lui Hristos de după Înviere, Care purta stigmatele acestei lumi, dar nu mai aparţinea ei. Iar atunci când lumea în care ne-am mişcat va fi şi ea transfigurată (nu desfigurată), „cerul nou” şi „pământul nou”, de după Judecata universală, vor participa cu noi la viaţa veşnică, unde Dumnezeu va fi Totul întru toate.

Să ne ajute Dumnezeu aşa să fie, iar noi să trăim împreună această bucurie, fiind pururea cu Domnul!

 

*Cuvânt la Duminica a XIX-a după Rusalii, Predica de pe munte – Iubirea vrăjmașilor