După înmulțirea pâinilor, Iisus Hristos dă drumul mulțimilor îndestulate, care par să nu fi înțeles sensul spiritual al acestei minuni, ci mai mult dimensiunea pragmatică, imediată a acesteia, voind să-L facă rege, care să le asigure pâinea supraviețuirii zilnice. Oarecum întristat sau dezamăgit de modul de înțelegere al celor care, în pustiul Betsaidei, împărtășindu-se doar din pâine și pește, au uitat prea curând că Cel ce a înmulțit merindele nu putea fi decât Dumnezeu-întrupat, Își trimite ucenicii într-o barcă, iar El se retrage în munte, ca să se roage, așa cum făcea adesea.

În acest timp, corabia pe care se află ucenicii în Marea Galileii este amenințată de valuri. Dar, iată că Iisus li se arată apostolilor mergând pe apă. Înspăimântați, ucenicii cred că văd o nălucă, dar Mântuitorul i-a liniștit spunându-le: „Îndrăzniți, Eu sunt; nu vă temeți!” (Matei 14, 27). La cererea lui Petru, „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino!” (Matei 14, 28) Atunci, Petru părăsește corabia și pornește, pe ape, spre Iisus. Dar, văzând vântul puternic, i se face teamă și, intrând în panică, strigă: „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 31). Îl vedem așadar din nou pe Petru în dialog cu Hristos. El este Petru, care la începutul activității mesianice a Mântuitorului, după ce, contrar convingerilor și experienței sale, la îndemnul Învățătorului aruncă mreaja și prinde mulțime de pește, Îi spune să plece din corabia sa, căci nu se simțea vrednic să-I stea în preajmă. Copleșit și neajutorat, Petru, în bezna nopții, nerecunoscând pe Hristos după înfățișare, ci doar după voce, pășește acum pe valurile mării, uitând de sine și de orice fel de pericol.

În plan teologico-simbolic, întâlnirea dintre Petru și Hristos pe valurile mării simbolizează chemarea adresată de Dumnezeu omului și răspunsul îndoielnic al acestuia, reprezintă întâlnirea dintre Dumnezeu și omul care se regăsește în îmbrățișarea Creatorului, singurul capabil să îl salveze din rătăcirea necredinței.

Totodată, salvarea lui Petru de către Hristos, Care întinzând mâna îl ridică din apele învolburate, ne aduce aminte de pictura celebră a lui Michelangelo Buonarotti care domină Capela Sixtină înfățișând pe Dumnezeu care întinde mâna pentru a o atinge pe cea a lui Adam, însă nu pentru a arăta că geniul creator care există în om îl apropie pe acesta de Dumnezeu, ci pentru a arăta că singurul capabil să salveze umanitatea prizonieră păcatelor și propriei neascultări este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, întrupat pentru ridicarea din moarte a lui Adam cel dintâi. În pericopa evanghelică de astăzi, Hristos aplecat spre Petru, cu mâna întinsă pentru a-l recupera, seamănă mai mult cu Hristos purtând stigmatele răstignirii, Care, smerindu-se și coborând până în cele mai de jos ale Iadului, ridică pe Adam din neascultare pentru a-l așeza în corabia Împărăției Cerurilor.

De asemenea, mergerea pe apă a lui Petru către Hristos este drumul pe care fiecare dintre noi îl face căutând pe Dumnezeu, înfruntând valurile vieții și propriile angoase și neputințe, cu puțină sau nedeplină credință, mergând și ascultând de glasul celui prin care toate s-au făcut, de glasul conștiinței care ne mustră ori de câte ori, lăsându-ne impresionați de valurile vieții și fiindu-ne frică pentru viața și siguranța noastră, uităm că Cel ce ține toate în echilibru și aduce pacea în suflete este Dumnezeu.

Strigătul după ajutor al lui Petru, născut din frica de moarte, rezumă intensitatea trăirii unui suflet care simte cu toată ființa că doar Dumnezeu îl mai poate salva, că se află la marginea existenței. Iminența morții îl determină să strige, nu doar să ceară, iar această încordare concentrează atenția ființei spre singura sursă de salvare. În Evanghelii cunoaștem suficiente mărturii care reliefează rezonanțele unui astfel de strigăt izvorât din adânc de ființă, care deschide ușa milostivirii lui Dumnezeu (femeile mironosițe, femeia cananeiancă, orbul Bartimeu). Însă, chiar din aceste mărturii înțelegem că nu intensitatea strigătului de ajutor este cea care mijlocește oferirea răspunsului din partea lui Dumnezeu, căci Dumnezeu nu ajută pe cel ce strigă mai tare, ci profunzimea credinței și umilința cugetului rugătorului sunt cele mai de folos.

Această pericopă evanghelică conține o prețioasă învățătură pentru viața noastră duhovnicească. Apele agitate pe care Petru vrea să meargă pot fi comparate cu toate dificultățile noastre și în special cu ispitele.

De ce ajunge Petru să se confrunte cu această situație periculoasă? Este acesta un semn care ne arată că a fost prea îndrăzneț și că nu ar fi trebuit să ceară să meargă pe ape, precum Domnul? Dar Petru i-a cerut permisiunea lui Iisus și nu s-a hazardat să facă o astfel de încercare, decât după ce Iisus i-a spus: „Vino!”. Se află aici încă o lecție importantă pentru noi: niciodată să nu întreprindem nimic extraordinar, de importanță majoră pentru viața noastră, fără a cere și primi binecuvântare!

Însă, centrul de greutate al întâmplării relatate este altul. Atâta vreme cât Petru merge spre Iisus și atenția sa rămâne fixată asupra acestui țel, el este capabil să meargă pe mare. Când atenția sa este distrasă de la scopul final și începe să observe furtuna care-l înconjoară, Petru se înfricoșează și este în pericol să se scufunde. Învățăm de aici că, în clipele noastre de ispită, trebuie să privim direct și continuu la persoana lui Iisus. Trebuie să vedem în El pe Mântuitorul și astfel atenția noastră va fi deturnată de la furtuna ispitelor care ne înconjoară.

Dacă ne vom aminti de căderile noastre duhovnicești, vom constata că am fost înfrânți atunci când am încetat să privim la Hristos și să mergem direct spre El. Din momentul în care ne-am îndreptat atenția asupra vântului și valurilor, din momentul în care, în loc să alergăm spre Iisus, luăm în considerare ispita și ne gândim la ea, suntem pierduți, pentru că ne dovedim întotdeauna mai slabi decât adversarul. Nu putem scăpa de ispite și de slăbiciunile noastre, decât dacă alegem să ne concentrăm doar asupra lui Iisus și nu asupra obstacolelor.

Pe scurt, în loc să înfruntăm direct ispita, trebuie să punem în locul ei Persoana Mântuitorului. Așadar, când suferințele ne copleșesc, ar trebui să strigăm puternic: „Dumnezeule, salvează-ne!”. Și doar atunci, auzind smerita noastră rugă, Dumnezeu va răspunde chemării noastre întinzându-ne mâna pentru a ne ridica din neputință, iar noi, asemenea apostolilor, vom putea recunoaște în El pe Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat. Amin.

*Cuvânt la Duminica a 9-a după Rusalii (Matei 14, 22-34)