Liturghie arhierească la Catedrala arhiepiscopală din Roman

24 Februarie 2019

În Duminica a XXXIV-a după Rusalii, cunoscută și sub denumirea de Duminica Fiului Risipitor, Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului, a săvârșit Sfânta Liturghie la Catedrala arhiepiscopală „Sfânta Cuvioasă Parascheva” din Roman.

 

 

 

În cea de-a doua duminică pregătitoare intrării în Sfântul și Marele Post, închinată Fiului Risipitor (Luca 15),  Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim a săvârșit Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie în Catedrala arhiepiscopală din Roman, alături de părintele Arhimandrit Pimen Costea, Vicar eparhial, părintele arhimandrit Serafim Huzdup, mare ecleziarh al Catedralei arhiepiscopale, înconjurat de soborul slujitorilor acestui sfânt chivot mușatin și în prezența a numeroși credincioși.

În cuvântul de învățătură al Ierarhului au fost aduse în actualitate aspecte ale învățăturilor care se desprind din conținutul parabolei, referitoare la elementele care punctează itinerarul fiului risipitor pierdut în păcate și reabilitat prin pocăință: Punctul central al acestei parabole este reprezentat de schimbarea spirituală a tânărului care părăsește casa părintească, își irosește averea într-o viață nestatornică și, înfrânt de foame, ajunge să invidieze până și pe porcii care mâncau roșcove, după care decide să se întoarcă la tatăl său…. Descoperim concentrată în această parabolă toată spiritualitatea ortodoxă descrisă într-un fel foarte expresiv, spiritualitate care se bazează în mod esențial pe penitență, metanoia, renunțare la sine și adoptarea unei noi grile de valori, cea a lui Hristos, presupunând o veritabilă reclădire a personalității noastre după personalitatea lui Iisus”. 

De asemene, a fost subliniată și valoarea suferințelor care conduc la întâlnirea cu Dumnezeu și care sunt ecoul foamei de sens pe care sufletul o simte în căutarea lui Dumnezeu: „Dar, mai mult decât de pâine, fiului pierdut îi era foame de iubire, de iubirea dătătoare de viață, pe care o găsea lângă tatăl său, iubirea pe care i-a dedicat-o tatăl său. Dacă era în pericol să moară de inaniție, la fel de mare era pericolul de a muri de singurătate și de lipsa iubirii. Tatăl, prin simpla sa prezență, este sursă de viață și, în același timp, sursă de iubire. Fiul risipitor este incapabil să se salveze pe el însuși. Pentru el, ruptura de tatăl – abia acum înțelege – înseamnă moarte trupească cu siguranță, dar, mai presus de aceasta, aneantizare a sufletului și spiritului. Fiul risipitor se regăsește pe sine. Se regăsește în suferința foamei, motivul principal al revenirii sale, dar aceasta este profundă și integratoare. Din toată inima sa, fiul ia decizia de a se întoarce la tatăl, recunoaște amploarea greșelii și și-o mărturisește cu smerenie. Iar tatăl îl iartă fără nicio reținere. Plin de fericire, tatăl îi redă fiului regăsit toate prerogativele vieții și iubirii. Astfel, trebuie să înțelegem mesajul suferințelor noastre. Dincolo de a se adăuga amărăciunilor și disperării din viața noastră, așa cum se întâmplă uneori, dincolo de a ne oferi un motiv pentru a-i putea reproșa ceva lui Dumnezeu, suferințele ne sunt date pentru a ne smulge din non-sensul obișnuit al vieții noastre, pentru a ne deschide ochii asupra absurdității mortale a unei existențe separate de Dumnezeu, rupte de iubirea și de singura viață adevărată. Ele ne sunt date pentru că în afara lui Dumnezeu nu există decât eșec și moarte”.

Totodată, a fost realizată paralela între fiul risipitor din Evanghelie și creștinul de astăzi, care este așteptat de Dumnezeu-Părintele pentru a-și manifesta părerea de rău pentru păcatele săvârșite și a  primi iertarea: „Ca și tatăl fiului risipitor, Dumnezeu se află în așteptarea pocăinței noastre. Nu a unei umilințe servile, ci a unui strigăt de iubire izvorât din toată inima noastră zdrobită, strigătul de iubire al unui om care se regăsește în postura de copil al lui Dumnezeu, care se vede în sfârșit liber sau care, mai curând, cere să fie eliberat de el însuși, de propria sa încăpățânare. Ne irosim viața în inutilitate și împrăștiere și Îl credem pe Dumnezeu absent, retras în cerul Său îndepărtat. Îndrăznim uneori să gândim că El este indiferent la soarta noastră, dar Dumnezeu este mereu prezent și este mereu aproape de noi. El, Cel care hrănește păsările cerului, dăruiește tot ce este mai bun fiilor Săi, cu toată milostivirea Sa. Dumnezeu se preocupă mereu de fiecare dintre noi, în mod nevăzut, inefabil, fiindu-ne mereu aproape. Prezența Sa este sensibilă și evidentă pentru cei care o caută din toată inima”.

Răspunsurile la Sfânta Liturghie au fost date de Corala „Paraschevi” a Catedralei arhiepiscopale.

Citește mai multe articole despre: catedrala arhiepiscopală din roman, Duminica Fiului Risipitor