Istoria mănăstirii de la Măgura Ocnei și a vieții părintelui Epifanie Bulancea spuse de el însuși

Martoră a luptelor purtate de armata română pentru reîntregirea neamului între 1916-1918, spital pentru răniții de pe frontul primului Război Mondial și locaș de rugăciune, mănăstirea de la Măgura Ocnei, distrusă din temelie de regimul comunist, a renăscut după 1990. Implicarea părintelui Epifanie Bulancea a fost exemplară, arhimandritul fiind cel care și-a legat numele de revigorarea vieții monahale pe aceste meleaguri. Cât privește mănăstirea, a fost un caz unic în viața poporului român, când un sfânt lăcaș, situat în una dintre cele mai fierbinți zone ale bătăliei de la "porțile Moldovei", deși a scăpat neatins de bombardamente, avea să fie dărâmat de târnăcoape și buldozere în timpul regimului comunist, de urmașii acelora care au sângerat aici pentru a realiza România Mare.

Bătrânul schit al Măgurei Ocna a fost martorul luptelor de la Coșna și Cireșoaia, unde ostașii români, legați prin chemarea-jurământ: "pe aici nu se trece", au rezistat în fața armatei austro-ungare în august 1917. Ca orice așezământ bisericesc de pe întregul cuprins al Moldovei, Schitul "Măgura Ocnei" a fost transformat în post de prim ajutor regimentar, mii de soldați răniți primind ajutor în timpul Primei Conflagrații Mondiale. Cu toate intervențiile făcute de veterani, schitul nu a mai putut fi reclădit decât după 1990, când a fost chemat, de la Schitul Durău, părintele arhimandrit Epifanie Bulancea care, în câțiva ani, a reușit să refacă o oază de spiritualitate creștină pe meleaguri băcăuane. Mănăstirea a recăpătat splendoarea și frumusețea după ce comuniștii făcuseră aici un loc de distracție, cu restaurant și teren de fotbal pe locul vechiului cimitir, netezit cu buldozerele. 

Părintele stareț Epifanie Bulancea este noul ctitor al mănăstirii "Măgura Ocnei", al cărui trecut se pierde în negura timpului. După 1990, părintele Epifanie s-a implicat total să refacă ceea ce au distrus comuniștii. "Din 1962, fiind la Episcopie, cunoșteam doleanțele creștinilor de pe Valea Trotușului, care au tânjit mult un locaș de rugăciune, după dărâmarea mănăstirii. Dar atunci nu s-a putut face nimic. Comuniștii spuneau că ei nu ridică biserici", povestea părintele Epifanie. Au trebuit să treacă încă 38 de ani, ca, având ajutorul lui Dumnezeu și trăind într-o nouă orânduire socială, să se apuce de o asemenea treabă. "În 1990 am făcut proiectul și apoi ne-am apucat de lucru. Cei de la Secretariatul de Stat pentru Culte ne-au dat 200.000 de mii de lei. După câteva luni, când au văzut că suma a fost investită și biserica se înalță văzând cu ochii, au spus că trebuie să mai dea bani. Și au dat. Până în 1993, biserica a fost gata, iar între 1993-1997, a fost pictată". Ca orice om dedicat slujirii lui Dumnezeu, părintele Epifanie și-a amintit că, la Măgura Ocnei, prima slujbă religioasă a fost oficiată în fostul restaurant. "Am dat afară mesele, scaunele, și toate celelalte, am sfințit locul, am adus cele necesare și am oficiat Sfânta Liturghie. Chiar în 1990. De atunci, am slujit aici în fiecare zi, fără încetare. Oamenii au început să urce la noi și să ne susțină. Dădeau fiecare cât puteau. Nu le ceream nimic, ci, după fiecare Liturghie le mulțumeam pentru ajutor. Încet s-au adunat și maicile", a mai spus părintele Epifanie. Și așa, cu ajutorul veteranilor de război, cu tact, răbdare, și suport financiar, venerabilul arhimandrit a reușit să reclădească o mănăstire ce părea pierdută.

Viața părintelui Epifanie Bulancea spusă de el însuși

Mulți dintre preoții și creștinii din județul Bacău l-au cunosc foarte bine pe starețul de la "Măgura Ocnei". Și este firesc. Părintele Epifanie a fost călugăr aproape șapte decenii, și în anii petrecuți în Arhiepiscopia Romanului și Bacăului a slujit cu șase episcopi: PS Teofil, PS Emilian Birdaș, PS Partenie Ciopron, PS Ioachim Vasluianu, IPS Arhiepiscop Eftimie și IPS Arhiepiscop Ioachim.

 "M-am născut la 30 octombrie 1929, în comuna Corod, județul Galați, într-o familie cu 12 copiii. Eu eram al treilea ca vârstă. Părinții, ca majoritatea oamenilor de atunci, erau credincioși statornici. Mergeam cu rândul la biserică, pentru că trebuia să mergem și cu vacile la câmp. Unii dintre noi mai strâmbau din nas, dar n-aveam ce face. «Nu mergeți la biserică, nu mai călcați la horă», ne avertiza tata. Când venea toamna, tata umplea o căruță cu făină, fasole și alte produse, și plecam cu toții la mănăstire. În viața monahală am intrat după ce o soră mai mică s-a hotărât să urmeze aceeași cale. Tânăr fiind și având la bază o școală de meserii, m-am dus să o ajut să-și facă chilia. Încet, încet, a început să mă atragă slujirea lui Hristos în viețuirea monahală. Într-o zi, la spovedanie, duhovnic îmi era părintele Ioan Iovan, când a aflat că nu mai merg la horă în sat și prefer mai mult biserica, m-a întrebat dacă nu cumva vreau să merg și eu la mănăstire. M-a scrutat din priviri și m-a îndrumat la mănăstirea Bogdana", a povestit părintele Epifanie.

Astfel, la 3 martie 1950, tânărul Bulancea, la doar 21 de ani, a ajuns la Bogdana "cu multă credință și tărie" după cum a mărturisit el însuși, stareț fiind Melchisedec Mihalache. "M-a călugărit Preasfințitul Teofil, în ziua de Sfântul Ilie. Era o perioadă grea pentru Biserică, iar oamenii, când au auzit că va avea loc o călugărie, au venit buluc. Mi-amintesc că, neavând batiste pentru lumânările care se țin în mână de către nași, oamenii au scos ștergarele de pe mămăligă, cum era pe atunci, și le-au pus la lumânări", a mai zis părintele Epifanie.

După câteva luni, a fost chemat la Episcopia Romanului. "Tu rămâi aici!" i-a spus Preasfințitul Emilian Birdaș. Și așa a străbătut toate treptele slujirii: diacon, preot, ecleziarh, administrator, gestionar, inspector peste mănăstiri (exarh). Tânăr și isteț, părintele Epifanie nu s-a putut resemna cu cele opt clase făcute. "M-am rugat mult de episcop și, în cele din urmă, m-a trimis la Seminarul Teologic de la Neamț. Fiind șambelanul mănăstirii și având nevoie de mine la Episcopie, Preasfințitul Emilian m-a trimis la seminar cu mașina, pentru a reveni iute la muncă", a povestit părintele Emilian. A făcut cinci ani de Seminar, promoția 1975, apoi, patru ani de studii superioare la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, absolvită în anul 1979. S-a reîntors la Episcopia Romanului, unde a slujit, cu ascultare, pe toți ierarhii care s-au perindat de-a lungul anilor pe scaunul episcopal. În 1986, vrednicul de pomenire Patriarh Teoctist, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Sucevei, l-a propus stareț la Durău. "M-am străduit să fac treabă acolo și am reușit să umplu biserica cu oameni. Însă era multă tulburare, deoarece venea multă lume, care nu știa ce înseamnă un locaș de rugăciune. Revoluția m-a prins la Durău. În 1990, s-a format un comitet din veterani de război, cu preotul protopop, au venit la Durău și m-au chemat aici", a mai povestit părintele Epifanie.

Peste jumătate de veac de monahism n-a însemnat pentru starețul de la "Măgura Ocnei" doar amintiri frumoase. Dimpotrivă. În 1956, autoritățile comuniste au dat Decretul 410 prin care toți monahii sub 50 de ani erau scoși forțat din mănăstiri și obligați să se încadreze în fabrici.  "Comuniștii au împlinit acest decret treptat, în serii. Mai întâi au scos din mănăstiri pe cei sub 25 de ani. Apoi pe cei fără studii superioare, după care au hotărât ca toți cei sub 50 de ani să părăsească viața călugărească. Eu am avut șansa să fiu oprit la episcopie. Preasfințitul Emilian a explicat comuniștilor că are nevoie de mine ca șambelan. Bolșevicii au strâmbat din nas și mi-au cerut: ori îmi dau haina și barba jos, și slujesc numai în biserică, ori mă scot afară. Între două rele, am acceptat răul mai mic", a afirmat părintele Epifanie. Chiar și așa nu a fost prea rău. "Mergeam în civil, cu hainele în geantă. Oamenii mă cunoșteau și mă chemau, pentru că erau comuniștii care credeau în Dumnezeu și mă invitau în casele lor să le fac slujbe, botezuri, rugăciuni", și-a amintit starețul. Prigoana puternică a trecut, iar starețul de la Măgura Ocnei a rămas în mănăstire și a răzbătut prin timp.

Dumnezeu i-a îngăduit să-și vegheze obștea și sufletele fiilor și fiicelor duhovnicești până la venerabila vârstă de 89 de ani. (pr. Constantin GHERASIM)