Ilie și profeții lui Ahab

După fapta din Sarepta fost-a cuvânt de la Domnul

Ca Ilie Tezviteanul să se-arate la tot omul.

 

„Ieși în lume”, zice Yahve „și te-arată lui Ahab ,

Că veni timpul pedepsei celor ce se trag din Nadab.

Iată, ruga ta fierbinte, precum vezi s-a împlinit,

Am oprit ploaia fertilă să mai cadă pe pământ

Dar acum du-te la rege și aspru îi poruncește

Să lase păgânătatea, dacă nu, se osândește.”

 

A plecat Ilie ‘ndată, fiind Dumnezeu cu el,

Iar Ahab, cu tot poporul, l-a așteptat pe Carmel.

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

S-a apropiat profetul de popor, căruia-i zice:

„O, neam îndărătnic pururi și puternic la cerbice,

Până când voi șchiopăta-veți de cele două picioare

Adoptând păgânătatea cea stearpă, nimicitoare?

De ce ați lăsat credința în Dumnezeu Creatorul,

Jertfind lui Baal și Astartei, regele și tot poporul?

Iată eu, prooroc lui Yahve, sunt aici de unul singur,

Pe când profeții minciunii sunt cu sutele, desigur.

Hai să demonstrăm pe față, de nu este cu bănat,

Care dintre zei voștri-i dumnezeu adevărat! 

Dacă Baal sau Astarte este Dumnezeu cel viu,

Voi, cinstiți-i cu credință, urmându-i din tată-n fiu!

Însă, dacă Cel ce Este vine-n slavă către seară,

Tot poporul idolatru, ca și zeii, să dispară.”

 

Auzind aceste vorbe nimeni n-a mai zis nimic

Parcă-i înghițise iadul de la mare pân’ la mic.

Atunci, Ilie propune, acestei mulțimi amorfe:

Să se aducă de îndată doi vițeluși pentru jertfe.

Unul dintre animale să-l ia preoții lui Baal,

Să-l junghie cum știu dânșii și să-l pună pe altar.

 Să se roage fiecare, sau cu toții la un loc,

Ca zeitatea păgână să trimită din cer foc.

Dacă Baal sau Astarte îi va asculta pe ei,

Atunci, acceptăm cu toții să ne închinăm la zei.”

 

„Bine” au răspuns profeții, „la aceasta ne-nvoim!

Vom lua vițelul nostru pe altar să îl jertfim.”

 

Li se-aduse animalul pe care l-au junghiat,

Apoi, după multe rituri, pe altar l-au așezat.

Au început ca să strige, să danseze, să răcnească

Trupurile să-și cresteze după legea păgânească.

Urletul de invocare era tot mai infernal

Văzând că trecuse ziua făr’ să-i asculte Baal.

În acest vacarm haotic, fetișist și orgiastic,

Sfânt’ Ilie ținea hangul, batjocorindu-i sarcastic:

 

„Strigați tare, cât mai tare, ca zeii să vă audă.

 După cum știți, Baal al vostru, are o ureche surdă

Sau poate-i plecat din ceruri undeva, în iad, departe

Poate doarme sărăcuțul sau indulgențe împarte.

 

Toată ziua ei, sărmanii, orice rit au întreprins

S-au făcut de râsul lumii, că focul nu s-a aprins. 

Către seară, Sfânt’ Ilie, proorocul minunilor,

Simțind că s-a plinit vremea, s-adresează spre popor:

 

„Veniți acum către mine și priviți tot ce fac eu,

Petru că cu toți vedea-veți, Cine este Dumnezeu.”

 

Din douăsprezece pietre , el a ridicat altar .

A săpat un șanț în juru-i, ca un tranșeu militar.

A pus lemne pe jertfelnic și vițelul junghiat,

A turnat apă cu cofa, de patru ori, separat.

După ce s-au plinit toate, la vremea jertfei de seară,

Profetul începe ruga, calmă, dulce, solitară :

 

„Dumnezeul meu cel veșnic, auzi-mă azi cu foc,

Căci azi vreau ca tot poporul către tine să-l întorc.

Trimite din cer văpaie, să mistuie jertfa mea

Și întoarce pe tot omul din nou spre iubirea Ta.

Tu, le iartă cerbicia, necredința, mai ales,

Recunoaște întru dânșii pe poporul Tău ales.”

 

Când Ilie sfârși ruga, foc din cer a coborât.

Apa, lemnele și jertfa imediat le-a mistuit.

Oamenii strigară toți, fiecare-n felul său:

„Dumnezeul lui Ilie este Domnul Dumnezeu!”