Duminica vameşului şi fariseului - începutul metanoiei creştine

Perioada Triodului, premergătoare Învierii Domnului, începe cu Duminica vameşului şi fariseului, iar specificitatea liturgică este dată de imnul de pocăinţă: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă“. Prin urmare, din acest moment trebuie să fim mai atenţi în a ne deschide sufletele înaintea lui Dumnezeu şi prin El să începem adevărata viaţă pe Pământ, în perspectiva celei cereşti.

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Adevărata viaţă este viaţa trăită în dimensiunea dragostei lui Dumnezeu şi cea a oamenilor conştienţi că sunt scăldaţi în aceeaşi dragoste. Este viaţa în care ne debarasăm de ceea ce este non-esenţial pentru ea. Atunci când ne deschidem în faţa lui Dumnezeu, suntem înaintea unei Lumini care luminează fiinţa noastră întreagă şi ne putem observa neputinţele, lipsurile şi nimicnicia. În lumina divină ne putem vedea întreaga inconsistenţă, adică neputinţa de a-L iubi pe Dumnezeu şi nevrednicia noastră.

Dar ce poate să facă omul în acest moment? Să rămână inert, „ca un buştean“, aşteptând ca această lumină să lucreze în el? Oare acest fapt nu anulează libertatea şi independenţa persoanei?

Ştim că Dumnezeu nu ne mântuieşte fără voia noastră. Atunci când „lumina lui Hristos luminează tuturor“, cum se va spune în fiecare Liturghie înainte sfinţită, din această perioadă, trebuie să înceapă şi efortul personal pentru debarasarea de păcate. Atâta vreme cât Dumnezeu ne deschide uşa pocăinţei, suntem conştienţi că trebuie să intrăm pe această uşă, păşind pe drumul indicat de Hristos, cel al metanoiei creştine. Nu mai suntem copii neştiutori, ci ascultători faţă de Hristos, Care ne strigă: „Scoală-te, pentru ce dormi, sfârşitul se apropie“. Acest apel ni se adresează imediat după ce Hristos ne-a deschis uşa pocăinţei, ca în drumul pe care l-am început să nu cădem în letargie, somnolenţă sau akedie. Trebuie să veghem mereu, având conştiinţa trează că Hristos este cu noi şi noi ne mişcăm prin El, adică puterile Lui devin puterile noatre, viaţa noastră se corelează cu a Lui, picioarele noastre sunt întărite de energia Lui: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine“ (Galteni 2, 20). Tocmai de aceea, fraza rugăciunii se încheie cu subiectul „Uşile pocăinţei deschide mie, Dătătorule de viaţă.“ Această metaforă, „Dătătorul de viaţă“, surprinde atributul dumnezeiesc poate cel mai dinamic: Viaţa – care dă putere, energie facultăţilor noastre fizice, intelectuale şi psihice, angajate pe calea pocăinţei.

Să ne ajute Dumnezeu să plecăm pe acest drum fără şovăire şi să ne bucurăm de fiecare etapă parcursă în pocăinţă spre Înviere!

 

Mântuirea câştigată prin mila lui Dumnezeu şi pocăinţa oamenilor

Duminica vameşului şi fariseului se numeşte astfel după parabola din pericopa evanghelică ce se citeşte la Sfânta Liturghie (Luca 18, 10-14).

Hristos Domnul ne explică cum şi cu ce conştiinţă trebuie să ne prezentăm în faţa Lui, dacă ni s-au deschis uşile pocăinţei, aceasta observându-se din maniera de prezentare în faţa Domnului a două personaje.

Primul, fariseul, se prezintă în mod orgolios, plin de vanitate, semeţ, plin de el însuşi, care într-adevăr observă la literă toate prescripţiile legii, nefiind nici bandit, nici hoţ, nici ucigaş, răpitor etc. şi îşi prezintă ofranda sa Domnului: „Doamne, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca acest vameş; postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din câte câştig.“ etc (Luca 18, 11-12). Altfel spus: Doamne, îţi mulţumesc că sunt curat înaintea Ta, prin propriile mele puteri. În spatele lui, în acelaşi spaţiu sacru, tot înaintea Domnului, un vameş, adică un repudiat al societăţii, cu faţa plecată, îşi bate pieptul cu pumnul, recunoscându-şi nu faptele bune, pe care nu le are, ci nelegiuirile, zicând: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!“. (Luca 18,13).

Apoi, Hristos conchide, afirmând că acesta din urmă „s-a întors mai îndreptat la casa sa“ (Luca 18,14), adică, cel ce era păcătos, dar păcătos smerit, care-şi recunoaşte fărădelegile şi nedreptăţile, se află mai aproape de Dumnezeu decât cel care este convins că este drept. A te justifica, autoaprecia, înseamnă a fi incapabil de progres spiritual. Autosuficienţa morală şi spirituală este semnul că încerci să te defineşti fără Dumnezeu. Este ca şi cursul unui râu, care stagnează. Şi ştiţi ce înseamnă ca o apă să stagneze? Devine fetidă, transformând locul unde este într-o baltă greu mirositoare, neprimitoare şi respingătoare. Aşa este şi sufletul care nu se mişcă în lumina lui Hristos prin pocăinţă, asceză, osteneală. Nu este bine să te declari tu, pe tine însuţi, că eşti sfânt, pentru că n-ai comis crime, n-ai asuprit, n-ai judecat pe alţii. Sfinţii aveau aureolă, dar nu şi-au văzut-o singuri niciodată, pentru că, atâta vreme cât trăiau pe pământ, se considerau „cei dintâi păcătoşi“ şi cereau de la Dumnezeu, asemenea vameşului, ca Acesta să le fie milostiv. A cere milă de la Dumnezeu înseamnă a-ţi recunoaşte greşelile comise şi a spera în bunăvoinţa lui Dumnezeu, Care va face cum va voi El.

Doamne, facă-se voia Ta întru noi, care suntem gata ca Tu să vii în sălaşul sufletelor noastre şi noi să lucrăm prin Tine, nu voia noastră, ci a Ta.

Citește mai multe articole despre: Duminica Vamesului si fariseului, episcop Ioachim Bacauanul