Duminica Sfintei Maria Egipteanca: Despre calea transfiguratoare a nevoinței

Fiecare dintre duminicile Postului Mare are două semnificaţii ce reies pe de o parte din denumirea lor, iar pe de alta din conţinutul pericopei evanghelice specifice. În cea de-a cincea duminică din Postul Mare Biserica cinstește pe Sfânta Maria Egipteanca.

Dacă în prima duminică a Postului Mare, Biserica serbează biruinţa Ortodoxiei asupra iconoclasmului, aşezarea ei la începutul postului e semn că perioada ce tocmai a început este una a luptei duhovniceşti ce trebuie să scape tendinţelor idolatrizante faţă de creaţie. A doua duminică, închinată Sfântului Grigorie, apărător al harului şi luminii necreate, e aşezată în această perioadă pentru a se arăta că orice efort uman independent de comuniunea harică cu Dumnezeu e sortit eşecului şi nu are valoare soteriologică. A treia duminică închinată Sfintei Cruci e aşezată la jumătatea postului, deoarece noi înşine trebuie să ne răstignim acestei lumi pentru a putea împlini porunca lui Hristos (Marcu 8, 34). Crucea Sa e cea care dă sens celorlalte cruci şi are putere mântuitoare, aşa cum cununa Sa de spini dă sens tuturor cununilor sfinţilor mucenici. În următoarele două duminici, Biserica cinsteşte pe mărturisitorii ascetismului creştin. Pe de o parte Sfântul Ioan Scărarul exprimă principiile ascetismului în scrierile sale, iar pe de alta, Sfânta Maria Egipteanca le transpune în viaţa sa. Scrierea Sfântului Ioan arată în acelaşi timp sensul ascendent al vieţii duhovniceşti, de tip epectatic, pe care îl găsim analizat şi la Sfântul Grigorie de Nyssa, o cale a virtuţilor ce au ca punct terminus întâlnirea cu Hristos, o scară a lui Iacov ce îl angajează pe om într-un efort teandric despătimitor. Pe de altă parte, cei 47 de ani petrecuţi în pustiu de către Sfânta Maria sunt calea transfiguratoare a nevoinţei pustiului care, într-o anumită epocă creştină, a fost patria pustnicilor.

Postul, cale spre despătimire

Pomenirea Sfintei Maria Egipteanca în post are rolul de a încuraja pe cei care sunt angajaţi în efortul duhovnicesc al despătimirii. Când alegem pustiul postului, alegem să murim păcatului. Iar pentru aceasta trebuie să pregătim conştiinţa noastră, sufletul nostru, viaţa noastră, în aşa măsură încât păcatul să devină pentru noi nu plăcerea fiinţei, ci duşmanul ei. Acest lucru se realizează printr-o continuă asceză şi dăruire de sine. Adică germinează în noi momentul venirii în sine, acea trezire a conştiinţei care este primul imbold al reîntoarcerii în spaţiul eclesial, unde ne aşteaptă Părintele luminilor. Dar acest moment al deturnării din calea păcatului, despre care stă mărturie şi viaţa Sfintei Maria Egipteanca, declanşează, în acelaşi timp, războiul nevăzut, lupta duhovnicească în care răul îşi va arăta forţa sa. Păcatul devine, astfel, duşmanul nostru. În măsura în care nu-l mai acceptăm, el ia chipul unei fiare turbate, încercând să muşte, ca şi mai înainte, din sufletul nostru. Hristos şi Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să nu cedăm nicicum, chiar dacă ne regăsim în faţa unui adversar superior forţelor noastre limitate şi slăbănoage. Să ne angajăm la luptă, căci neputinţele noastre vor fi micşorate prin harul lui Dumnezeu, facultăţile mentale ale fiinţei vor fi înţelepţite pentru a găsi metode de învingere a duşmanului.

De aceea, Postul Mare este asemuit cu plecarea într-un pustiu, unde vom duce lupta cu forţele nevăzute ale răului. Pustiul biblic este locul vidului, care ne aduce aminte de vidul original al creaţiei. El aminteşte de împietrirea inimilor noastre. Pustiul poate fi văzut şi ca absenţa lui Dumnezeu, sau locul unde Dumnezeu pare inaccesibil. Însă, paradoxal, pustiul este, totodată, şi locul în care credinţa şi nădejdea se amplifică nesperat de mult, pentru că în pustiu ai mai multă nevoie de Dumnezeu, singurul izbăvitor din situaţii imposibile. În condiţia în care credinţa pelerinului ce străbate pustiul nu se stinge, ci se inflamează (amplifică) aşa cum se inflamează piatra şi nisipul, atunci Dumnezeu apare şi realizează pentru el imposibilul: mana coboară din cerul incandescent, apa ţâşneşte din roca cea seacă şi pământul în care curge miere şi lapte se profilează la orizont. Prin urmare, pustiul poate fi locul absenţei şi prezenţei divinului, locul intervenţiei suverane şi gratuite a inaccesibilului sau simbolul morţii şi învierii.

Retragerea din lume, condiție a apropierii de Domnul

În Israel, oarecând, de fiecare dată când poporul uita de Dumnezeu, sufletele intransigente ascultau chemarea deşertului, adică Dumnezeul pustiului. Din gura profetului Osea aflăm că Mirele divin atrăgea în pustiu mireasa iubirii pentru a o hrăni din mâncarea nemuririi (cf. Osea 13, 5-6). Ilie, de asemenea, s-a refugiat în pustiu, unde-şi cerea moartea. Însă, acolo, Dumnezeu, ascultându-i deznădejdea, îl reconfortează trimiţându-i „briza lejeră“, nu pentru a-l separa total de oameni, ci pentru a-i readuce capacitatea profetică să poată înfrunta idolatria lui Ahab.

La rândul Său, Iisus este dus de Duhul în pustia Quarantania, unde posteşte patruzeci de zile, ca, oarecând, Moise pe înălţimile Sinaiului. El alege „pustiul“, pentru că acesta exprimă vidul existenţial, ariditatea unei fiinţări întru absenţa lui Dumnezeu. De altfel, pustiul este locul predilect al meditaţiilor hristice. El - pâinea care S-a pogorât din cer la plinirea vremii, mana care a hrănit odinioară poporul în pustie - ne aminteşte pentru totdeauna că, în pustie fiind, nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Este apelul pe care ni-l face nouă de a reduce necesităţile trupului pentru ca să triumfe dorinţa divinului în noi. Iisus reaminteşte, atunci când refuză să se arunce de pe aripa Templului, că din libertatea dragostei se naşte credinţa, şi nu din fascinaţia minunilor. Iar atunci când diavolul Îi oferă toate împărăţiile lumii, ne face cunoscut că adevărata putere o dobândim atunci când ne punem în serviciul aproapelui, adică a persoanei în comuniune cu alte persoane. La sfârşit au venit îngerii şi-I slujeau. Pustia Quarantaniei, isihia monahului, valea plângerii creştinului, reprezintă moartea şi învierea, viaţa veşnică, Paştele continuu. Biserica, din care facem parte, la rândul său, cunoaşte ultimul Exod către pământul făgăduinţei, în care Dumnezeu va fi totul întru toate şi unde El va şterge orice lacrimi din ochii noştri. Dincolo, pustia arată de creştini de-a lungul istoriei, fertilizată prin lacrimile sfinţilor şi sângele martirilor, va înflori în toată splendoarea ei definitivă. (fragment din volumul "Zece trepte ale pocăinței. Meditații la Perioada Triodului", Editura Filocalia, 2015)