Provocările postului pentru creștinii de azi

Pentru mulți cuvântul post înseamnă, în primul rând, abstinență de la anumite alimente. În realitate, postul adevărat are și un alt sens, mult mai profund. Omul este o ființă complexă. Prin natura sa nu este nici carnivor, nici ierbivor, vegetarian; deci, nu a fost programat de Creator pentru un tip anume de alimente. Poate să consume tot felul de hrană comestibilă, adaptată metabolismului său. Totuși, atunci când trece de la hrana vegetală la cea animală, el resimte o schimbare în organism.

Mulți gânditori creștini s-au întrebat de ce Hristos, în Evanghelie, nu a proclamat principiul indian „ahisma”, care înseamnă a nu omorî animalele. Întrebarea nu a avut până în prezent un răspuns satisfăcător. În fapt, nu există vreo poruncă de niciun fel în Scripturi în acest sens. Ba din contra, după încetarea potopului, când curcubeul pecetluiește legământul lui Dumnezeu cu Noe, acesta primește porunca de a se putea hrăni și din carnea animalelor, așa cum mai înainte se hrănise doar din vegetale: „Tot ce se mișcă și ce trăiește să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat ca și iarba verde” (Facerea 9,3). Această poruncă referitoare la hrana omului provenită din carnea animalelor trebuie evaluată în contextul unei alte porunci, dată protopărinților, iar prin ei și nouă: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâniți” (Facerea 9,1), din care reiese faptul că omul trebuie să fie un înțelept administrator al darurilor divine din creație și nu un risipitor al lor. Omul, ca singura ființă conștientă și rațională, nu trebuie să fie doar consumator, ci și mediator al proniei divine. Ba mai mult, i se impune datoria de a îngriji bine viețuitoarele: „Cel drept are milă de vite, iar inima celui rău este fără îndurare” (Pilde 12,10). Scriptura Vechiului Testament este plină de jertfe, iar cea a Noului Testament este mai nuanțată, dar nu paradoxală. „Năframa lui Petru”(Fapte 11, 5-9) rămâne emblematică. În creație nu există vietăți bune și vietăți rele, ci, după sintagma patristică, „toate sunt curate celui curat”.

Prin urmare, nu-i nicio poruncă scripturistică expresă în care să se arate că omul trebuie să fie numai vegetarian. Dar în anumite perioade ale anului, așa cum spune un teolog occidental ortodox, (episcopul Antoine Blaum), omul trebuie să se înalțe deasupra instinctului de a fi măcelar. Efectele acestei abstinențe trebuie să le simtă nu numai în trupul său, ci și în suflet. Este demonstrat faptul că atunci când trupul începe să renunțe la carne, devine mai lejer și chiar mai sănătos.

Sunt, deci, anumite schimbări în maniera de hrană și de comportament, care favorizează viața spirituală, duhovnicească. Alimentația este o participare sau o formă de comuniune cu roadele naturii. Pâinea, spre exemplu, este trupul grâului; mâncărurile din legume sunt constituite din trupurile plantelor. Noi, prin hrana de toate zilele cu care ne întreținem existența biologică, comunicăm cu natura înconjurătoare. Prin alimente devenim „consangvini” cu creația lui Dumnezeu. Creația trăiește prin noi, atâta vreme cât o consumăm în mod conștient. Evident că putem mânca și din carnea animalelor, dar acestea, atunci când sunt sacrificate suferă, au teamă, sunt torturate și când le consumăm carnea, consumăm toate aceste stări ale lor. Într-adevăr și plantele au viață, însă nu au același metabolism ca animalele. Ele se hrănesc din lumină și apă (fotosinteza), iar atunci când le consumăm în timpul postului, însoțiți de rugăciune, lumină și duh intră în ființa noastră. În orice caz, abstinența, chiar temporară de la produse animale, este indubitabil un lucru minunat.

Postul mai are și un alt folos duhovnicesc, acela de a trezi conștiința că suntem în fața lui Dumnezeu pururea, indiferent de ceea ce facem. Când avem conștiința că faptele noastre trebuie să se desfășoare sub ochiul providențial și atoatevăzător al lui Dumnezeu, atunci și viața nostră devine un act de cult. Atunci când abstinența de la mâncare și băutură devine doar o cură de slăbire, se pierde sensul religios al postului și nu mai este o jertfă, o asceză ziditoare, nu mai este o liturghie. În astfel de situație, tot voalul sacru al vieții spirituale își pierde caracterul de taină: rugăciunile și lecturile spirituale devin un pietism; participarea la sfintele slujbe o tradiție stereotipă.

† Ioachim Băcăuanul,
Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului