Adevărata pocăință este aducătoare de har*

Fiecare dintre duminicile Postului Mare are două semnificaţii ce reies pe de o parte din denumirea lor, iar pe de alta din conţinutul pericopei evanghelice specifice.

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

În prima duminică, Biserica serbează biruinţa Ortodoxiei asupra iconoclasmului, iar aşezarea ei la începutul postului e semn că perioada ce tocmai a început este una a luptei duhovniceşti ce trebuie să scape tendinţelor idolatrizante faţă de creaţie. A doua duminică, închinată Sfântului Grigorie Palama, apărător al harului şi luminii necreate, e aşezată în această perioadă pentru a se arăta că orice efort uman independent de comuniunea harică cu Dumnezeu e sortit eşecului şi nu are valoare soteriologică. A treia duminică închinată Sfintei Cruci e aşezată la jumătatea postului, deoarece noi înşine trebuie să ne răstignim acestei lumi pentru a putea împlini porunca lui Hristos (Marcu 8, 34). Crucea Sa e cea care dă sens celorlalte cruci şi are putere mântuitoare, aşa cum cununa Sa de spini dă sens tuturor cununilor sfinţilor mucenici. În următoarele două duminici, Biserica cinsteşte pe mărturisitorii ascetismului creştin. Pe de o parte Sfântul Ioan Scărarul exprimă principiile ascetismului în scrierile sale, iar pe de alta, Sfânta Maria Egipteanca le transpune în viaţa sa. Scrierea Sfântului Ioan arată în acelaşi timp sensul ascendent al vieţii duhovniceşti, de tip epectatic, pe care îl găsim analizat şi la Sfântul Grigorie de Nyssa, o cale a virtuţilor ce au ca punct terminus întâlnirea cu Hristos, o scară a lui Iacov ce îl angajează pe om într-un efort teandric despătimitor. Pe de altă parte, cei 47 de ani petrecuţi în pustiu de către Sfânta Maria sunt calea transfiguratoare a nevoinţei pustiului care într-o anumită epocă creştină a fost patria pustnicilor. Pomenirea Sfintei Maria Egipteanca în post are rolul de a încuraja pe cei care sunt angajaţi în efortul duhovnicesc al despătimirii arătându-le că forța pocăinței are darul de a ridica pe om de pe orice treată a păcatului și de a-l așeza în dialog cu Dumnezeu.

 

Metanoia, începutul războiului duhovnicesc

Când alegem pustiul postului, alegem să murim păcatului. Iar pentru aceasta trebuie să pregătim conştiinţa noastră, sufletul nostru, viaţa noastră, în aşa măsură încât păcatul să devină pentru noi nu plăcerea fiinţei, ci duşmanul ei. Acest lucru se realizează printr-o continuă asceză şi dăruire de sine. Adică germinează în noi momentul venirii în sine, acea trezire a conştiinţei care este primul imbold al reîntoarcerii în spaţiul eclesial, unde ne aşteaptă Părintele luminilor. Dar acest moment al deturnării din calea păcatului, despre care stă mărturie şi viaţa Sfintei Maria Egipteanca, declanşează, în acelaşi timp, războiul nevăzut, lupta duhovnicească în care răul îşi va arăta forţa sa. Păcatul devine, astfel, duşmanul nostru. În măsura în care nu-l mai acceptăm, el ia chipul unei fiare turbate, încercând să muşte, ca şi mai înainte, din sufletul nostru. Hristos şi Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să nu cedăm nicicum, chiar dacă ne regăsim în faţa unui adversar superior forţelor noastre limitate şi slăbănoage. Să ne angajăm la luptă, căci neputinţele noastre vor fi micşorate prin harul lui Dumnezeu, facultăţile mentale ale fiinţei vor fi înţelepţite pentru a găsi metode de învingere a duşmanului. De aceea, Postul Mare este asemuit cu plecarea într-un pustiu, unde vom duce lupta cu forţele nevăzute ale răului.

Pustiul biblic este locul vidului, care ne aduce aminte de vidul original al creaţiei. El aminteşte de împietrirea inimilor noastre. Pustiul poate fi văzut şi ca absenţa lui Dumnezeu, sau locul unde Dumnezeu pare inaccesibil. Însă, paradoxal, pustiul este, totodată, şi locul în care credinţa şi nădejdea se amplifică nesperat de mult, pentru că în pustiu ai mai multă nevoie de Dumnezeu, singurul izbăvitor din situaţii imposibile. În condiţia în care credinţa pelerinului ce străbate pustiul nu se stinge, ci se inflamează (amplifică) aşa cum se inflamează piatra şi nisipul, atunci Dumnezeu apare şi realizează pentru el imposibilul: mâna coboară din cerul incandescent, apa ţâşneşte din roca cea seacă şi pământul în care curge miere şi lapte se profilează la orizont.

În evanghelii ne este relatat faptul că Iisus este dus de Duhul în pustia Quarantania, unde posteşte patruzeci de zile, ca, oarecând, Moise pe înălţimile Sinaiului. El alege „pustiul”, pentru că acesta exprimă vidul existenţial, ariditatea unei fiinţări întru absenţa lui Dumnezeu. De altfel, pustiul este locul predilect al meditaţiilor hristice. El – pâinea care S-a pogorât din cer la plinirea vremii, mana care a hrănit odinioară poporul în pustie – ne aminteşte pentru totdeauna că, în pustie fiind, nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu. Este apelul pe care ni-l face nouă de a reduce necesităţile trupului pentru ca să triumfe dorinţa divinului în noi. Iisus reaminteşte, atunci când refuză să se arunce de pe aripa Templului, că din libertatea dragostei se naşte credinţa, şi nu din fascinaţia minunilor. Iar atunci când diavolul Îi oferă toate împărăţiile lumii, ne face cunoscut că adevărata putere o dobândim atunci când ne punem în serviciul aproapelui, adică al persoanei în comuniune cu alte persoane. La sfârşit au venit îngerii şi-I slujeau.

Pustia Quarantaniei, isihia monahului, valea plângerii creştinului, reprezintă moartea şi învierea, viaţa veşnică, Paştele continuu.

Biserica, din care facem parte, la rândul său, cunoaşte ultimul Exod către pământul făgăduinţei, în care Dumnezeu va fi totul întru toate şi unde El va şterge orice lacrimi din ochii noştri. Dincolo, pustia arată de creştini de-a lungul istoriei, fertilizată prin lacrimile sfinţilor şi sângele martirilor, va înflori în toată splendoarea ei definitivă.

 

Viața recâștigată a Cuvioasei Maria Egipteanca - icoană a adevăratei pocăințe

În pustiu, în inima Mariei Egipteanca a rodit Duhul Sfânt deoarece ochii săi au udat timp de 47 de ani vidul lipsei lui Dumnezeu din viața ei. Pocăința profundă și austeritatea vieții au făcut-o părtașă a prezenței harului necreat care i-a transfigurat ființa, îmbrăcând-o în veșmântul curăției și așezând-o în ceata sfinților cuvioși. Ea și-a mucenicit trupul în adâncul neprimitor al pustiei înfrânându-și pornirile păcătoase și transfigurându-și lumescul simțirii pentru a ajunge la măsura vârstei deplinătății în Hristos, gustând din darul sfinților. Trupul său altădată plin de patimi s-a modelat în asprimea pustiului devenind biserică a prezenței Duhului, auzind șoapta lui Dumnezeu și gustând din darul cunoștinței lucrurilor în esența lor, dincolo de timp și spațiu și de orice efort al cunoașterii umane.

Acest dar al iertării și al prezenței lui Dumnezeu în sufletul ei pocăit este rezultatul iubirii sale față de Dumnezeu și al dorului de veșnicie născut din dorința atingerii de sfințenie, asemenea Mariei Magdalena care, așa cum ne mărturisește Evanghelia de astăzi (Luca VII, 36-50) în casa fariseului Simon a prevestit îngroparea lui Hristos și s-a atins de picioarele Sale spălându-le cu lacrimile inimii ei înjunghiate de prezența Duhului Sfânt. Această Marie din Magdala, cu patru sute de ani mai înainte, i-a fost călăuză spirituală pe drumul de la păcat la virtute și de la moarte la viață, căci hotărârea de a așeza în locul păcatului din sufletul ei pe Dumnezeu a învrednicit-o să se bucure de vederea lui Hristos înviat și să devină apostol. În pustiul neprimitor al Egiptului, Egipteanca a spălat cu lacrimi picioarele lui Hristos din inima ei și și-a uns cu mirul nevoinței trupul mortificat prin osteneli și neajunsuri și înviat din moartea propriilor patimi.

În această duminică, viața recâștigată a Cuvioasei Maria Egipteanca este pentru noi icoană a adevăratei pocăințe care curățește ființa păcătosului și o umple de har. Asemenea Mariei, noi astăzi trăim lupta cu proprii demoni în pustiul lumii secularizate actuale, mortificându-ne pornirile egoiste și dorințele hedoniste în încercarea de a împlini cuvântul dătător de har al Evangheliei. După 16 secole de la experiența convertirii Mariei Egipteanca, omul a rămas la fel de expus păcatelor cărnii, cu atât mai mult cu cât mass-media prezintă beneficiile alegerii unui astfel de stil de viață și așază în plan secund alternativa trăirii echilibrate după dreapta măsură a Părinților Bisericii. Cu toate acestea, mesajul cuvântului Evangeliei este neschimbat invitând la asumarea crucii pe cei care, asemenea cuvioșilor, doresc să urmeze lui Hristos.

La finalul acestui post ne așeaptă Hristos îmbrăcat în haină de lumină pentru a ne împărtăși bucuria vederii și binecuvântării Sale, trimițându-ne să vestim lumii de astăzi dulceața prezenței Sale în sufletul omului dezbrăcat de patimi și reîntors în brațele părintești ale iertării.

*cuvânt de învățătură la Duminica Sfintei Maria Egipteanca