Sfânta Spovedanie - un sacrament terapeutic

Din momentul în care privim spovedania ca pe un act divin – al lui Hristos, nu al nostru – această taină ne va apărea într-o lumină pozitivă, excluzând teama şi angoasa din fiinţa noastră.

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Este lesne de remarcat astăzi o realitate duhovnicească ce subliniază un scăzut interes şi de multe ori o superficială înţelegere a pocăinţei şi în general a complexităţii vieţii interioare spirituale. Creştinul contemporan şi mai ales omul modern resimt o oarecare presiune venită din zona mecanismului civilizator care inevitabil urmăreşte să-şi impună regulile general valabile şi poate constrictive şi în acelaşi timp se confruntă cu lipsa de reacţie sau imobilitate în raport cu noul suflu religios extrem-oriental uşor adaptabil în spaţiul saturat occidental, precum şi în raport cu oferta cu pretenţii paleative a exerciţiilor psihologice gustate în special în zona atât de animată a mondenităţii mediatice.

Situaţia mondială actuală, în ceea ce priveşte libera circulaţie a valorilor culturale, religioase şi economice, exodul forţei de muncă, convieţuirea identităţilor religioase, cu întreaga paletă ofertantă, creează o situaţie fără precedent în mentalul omului, provocându-i mutaţii profunde în modul de înţelegere şi mai ales de trăire a sentimentului religios. Deschiderea interculturală îl convinge să înţeleagă şi să îşi însuşească ceea ce din punct de vedere religios, cultural sau economic i se potriveşte cel mai bine, alegere ce îl face să trăiască o anumită detaşare obiectivă ce nu-l mai constrânge să păstreze implicit şi ethosul moştenit. Această dezrădăcinare îi oferă doar oportunitatea supravieţuirii într-un decor artificial, străin şi de cele mai multe ori, mereu altul, în interiorul căruia intensitatea comuniunii cu celălalt este trăită cu aproximaţie din cauza lipsei continuităţii şi a statorniciei.

Nimic nu poate fi mai autentic şi statornic decât actul liturgic ce mijloceşte prezenţa lui Dumnezeu personal Care restaurează şi mereu dinamizează umanul, orientându-l spre izvorul şi, în acelaşi timp, destinaţia întregii existenţe. Omul se regăseşte plenar doar în comuniune cu Dumnezeu spre Care tinde şi la Care se raportează mereu reevaluându-şi starea filială şi penitenţială. Conştientizarea prezenţei lui Dumnezeu în lăuntrul fiinţei umane naşte starea de continuă pocăinţă şi înţelegere a omului ca persoană eclesială a unui Trup viu şi dinamic în care Hristos este totul în toate.

Anul acesta a fost declarat de către Sfântul Sinod al B.O.R. Anul Omagial Euharistic atât pentru a se sublinia valoarea inestimabilă a vieţii ce nu poate fi câştigată decât prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Logosului prin Care toate s-au făcut, cât şi pentru a conştientiza pe creştini în ceea ce priveşte pregătiea spirituală absolut necesară în vederea unirii cu elementele euharistice. Din acest motiv, am dorit să analizăm importanţa paternităţii spirituale şi a duhovnicului pentru omul modern aflat permanent în căutarea regăsirii de sine.

Primele cuvinte pe care le-a spus Hristos la începutul activităţii Sale publice de predicare a Evangheliei mântuirii au fost acestea: „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4,17). Deci, fără pocăinţă nu putem avea viaţă înnoitoare, mântuire, intrare în Împărăţia cerurilor.

 

Domnul nu va ierta pe nimeni fără pocăinţă...

 

 În accepţiunea Sfinţilor Părinţi, mai ales cei neptici şi filocalici, regăsim acelaşi sfat, cu insistenţă repetat: "pocăiţi-vă!".

În Patericul egiptean, îl auzim pe Avva Meletie care, atunci când a fost întrebat de ce s-a îndepărtat în pustie, a răspuns: „Sunt un om păcătos şi m-am îndepărtat în pustie să mă pocăiesc”.

Paul Evdokimov, în cartea sa, Ortodoxia, vorbeşte despre un „maximalism eshatologic” al monahilor, o chemare a deşertului pentru cei care se retrag în acest spaţiu, eliberându-se de tentaţiile lumii şi luptă pe faţă împotriva demonilor, sub semnul preîntâmpinării Parusiei. Pocăinţa nu este doar o etapă a vieţii, ci o permanenţă, o activitate ce face parte constitutivă din demersul spiritual al vieţii omului.

În altă parte a Patericului, citim că Avva Sisoe zăcea pe patul de moarte, iar ucenicii care-l vegheau au observat că acesta vorbea cu cineva nevăzut. „Cu cine vorbeşti, îl întrebară ei”, iar Avva le-a răspuns: „Iată, îngerii vin să mă ia, iar eu îi rog să mă mai lase un pic să mă pocăiesc”. Unul dintre ucenici i se adresează: „Tu n-ai nevoie de asta, Avvo!” Sfântul Sisoe atunci i-a răspuns smerit şi convingător: „Vai mie, nici nu sunt sigur dacă am început vreodată să mă pocăiesc!”. În altă parte, Sfântul Marcu Ascetul a zis: „Nimeni nu-i mai bun şi mai milostiv ca Dumnezeu... însă, El nu va ierta pe nimeni fără pocăinţă...Toate poruncile se reduc la una singură, cea a pocăinţei...căci nu vom fi pedepsiţi pentru mulţimea păcatelor săvârşite, ci pentru cele de care nu ne-am pocăit... Pentru toată lumea, pocăinţa se termină odată cu moartea.” („Traité spirituels et théologiques”, Abbaye de Bellefontaine). De asemenea, Avva Isaia adaugă: „Domnul nostru Iisus Hristos, ştiind că viclenia vrăjmaşului este mare dintru începuturi, ne-a rânduit pocăinţa până la cea din urmă suflare. Dacă nu ar fi rânduit pocăinţa, nu ar fi fost posibilă mântuirea” (Recueil ascétique, 16,30, Abbaye de Bellefontaine).

           

Schimbarea minţii sau răsucirea duhului

 

Aceste câteva consideraţii, fundamentate pe experienţele părinţilor duhovniceşti ai pustiului, ne fac să înţelegem faptul că pocăinţa este o stare, un mod de vieţuire specific celor angajaţi în urcuşul duhovnicesc şi care nu se referă doar la ei, sau la o perioadă istorică a trăirilor intense spirituale anterioară nouă, ci este o cale pe care trebuie să păşim şi noi, dincolo de toate neajunsurile etosului mileniului în care trăim. De aceea este firească atitudinea noastră interogativă referitoare la înţelesurile termenului, precum şi la actualitatea experimentării acestei stări. Pocăinţa este o stare la fel de actuală şi firească pentru omul contemporan, aşa cum a fost şi în primele veacuri creştine, iar creştinul de astăzi nu are mai puţină nevoie de curăţie decât au avut părinţii filocalici, pentru că Dumnezeu spre Care tindem este neschimbat, iar omul, indiferent de gradul de cunoaştere şi de acces la informaţie, rămâne acelaşi, în limitele firii sale.

Termenul de pocăinţă, în general, evocă regretul de a fi păcătuit într-o formă sau alta; este sentimentul de culpabilitate sau senzaţia de remuşcare provocată în suflet de rana pe care am pricinuit-o aproapelui şi chiar nouă înşine. Aşa o prezintă tratatele de morală creştină, mai ales cele scolastice. O astfel de definiţie este totuşi incompletă şi insuficientă. Dacă limităm pocăinţa la sentimentul de remuşcare, abia am realizat o etapă a ei. Regretul că am rănit pe cineva cu atitudinea mea este un fapt important, dar nu suficient. Metanoia, în limba greacă, înseamnă ceva mai mult; metanoia înseamnă schimbarea minţii sau răsucirea duhului; deci nu numai regretul unei acţiuni trecute, ci transformarea fundamentală a perspectivei noastre de acţiune, o nouă manieră de a vedea pe Dumnezeu, pe aproapele şi pe tine însuţi. „Un mare act de inteligenţă”, cum zice Păstorul lui Herman din sec. al II-lea (Préceptes, IV, 2,2 din „Les Pères apostoliques”, Cert), şi nu doar o „criză emoţională”. Pocăinţa nu este un acces de remuşcare interioară, ci o convertire şi o recentrare a vieţii noastre pe calea care duce la Hristos Mântuitorul.

            Privită sub aceste aspecte: de spirit înnoitor al vieţii, convertire şi recentrare a vieţii, pocăinţa este un fapt pozitiv al existenţei umane şi nicidecum negativ. Sfântul Ioan Scărarul adaugă la aceasta: „Pocăinţa este fiica nădejdii şi renunţarea la deznădejde” (Scara IV,1). Prin analogie, mai putem adăuga că pocăinţa nu este descurajare, ci aşteptare ardentă; nu este silă de sine, ci afirmarea persoanei făcută după chipul lui Dumnezeu. Prin urmare, a te pocăi înseamnă nu atât a privi în jos la fărădelegile comise, la imperfecţiunile tale, cât a ridica ochii către Dumnezeu, de unde vine ajutorul; nu a reveni la păcatele noastre şi a le justifica, ci a înainta către Dumnezeu, cu încredere, şi a părăsi trecutul păcătos; nu întoarcerea către ceea ce nu am reuşit să facem, ci strădania de a deveni întru fiinţă prin harul lui Hristos.

            În acest caz, pozitiv, pocăinţa nu apare ca un simplu act, ci ca o atitudine permanentă a vieţii. Pocăinţa nu este ceva care se sfârşeşte aşa cum am termina o faptă, un eveniment, ci ea continuă până la sfârşitul vieţii. Caracterul pozitiv al pocăinţei apare lămurit în spusele Proorocului Isaia (9,1), pe care Sfântul Matei îl citează în Evanghelia sa, înainte ca Hristos să cheme la pocăinţă: „Poporul care stătea întru întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Matei 4, 16). Pocăinţa este deci o iluminare, o trecere de la întuneric la lumină. A te pocăi înseamnă, în acest context, a deschide ochii razelor luminii dumnezeieşti, a nu rămâne în zorii dimineţii, ci a aştepta întru trezvie amurgul vieţii. Eshatologic, pocăinţa reprezintă, de asemenea, o deschidere faţă de realităţile vieţii veşnice, care nu sunt numaidecât în viitor, ci prezente în realitatea cotidiană. A te pocăi, în acest sens, reprezintă recunoaşterea faptului că împărăţia lui Dumnezeu este lucrătoare în noi; în măsura în care aşteptăm viaţa veşnică, totul se reînnoieşte în noi.

           

 „Iisus mă iubeşte aşa cum sunt”

 

Legătura între pocăinţă şi viaţa veşnică, care înseamnă lumina cea neînserată a Împărăţiei lui Dumnezeu, este deosebit de importantă. Este imposibil să-ţi vezi păcatele tale înainte de a vedea lumina Împărăţiei lui Hristos. În acest sens, parafrazând pe Teofan Zăvorâtul (1815-1894), putem spune că atâta vreme cât într-o cameră nu pătrunde o lumină, nu poţi observa praful care este în ea. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu încăperea sufletului. Ordinea lucrurilor nu începe cu pocăinţa. Pentru a trezi conştiinţa prezenţei lui Hristos în tine, mai întâi trebuie să-L accepţi în viaţa ta, ca, întru lumina Lui, să poţi descoperi mizeria păcatelor din interiorul tău. Aşadar, în momentul în care omul începe să se apropie de Dumnezeu, începe să-şi vadă şi păcatele sale.

            Acesta este deci începutul pocăinţei: o viziune asupra frumuseţii ce vine de la Dumnezeu, nu o imagine a mizeriei, a urâciunii şi a iadului. Pocăinţa trebuie să încurajeze, nu să descurajeze pe om: „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5,4), zice Hristos. Prin urmare, pocăinţa nu înseamnă doar plângerea păcatelor, ci reconfortarea spirituală, care vine din iertarea divină capabilă să restaureze fiinţa păcătosului, redâdu-i frumuseţea iniţială şi revelându-se ca un fir nevăzut ce leagă pe om de Dumnezeu, asemenea unei lumini ce luminează în noaptea păcatelor, dar pe care întunericul nu o poate cuprinde (cf. Ioan 1,5).

A te pocăi, cu alte cuvinte, înseamnă a recunoaşte că există binele şi răul, dragostea şi ura; şi, în acelaşi timp, a afirma că binele este mai puternic decât răul şi a crede în victoria ultimă a dragostei. Cel curăţit de păcate, prin pocăinţă, este cel care acceptă miracolul pe care-l face Dumnezeu cu el, iertându-i păcatele. Iar în măsura în care penitentul acceptă acest miracol, trecutul păcătos pierde pentru el caracterul ireversibil, care nu mai este o greutate intolerabilă. Iertarea divină rupe legăturile cauzelor şi efectelor păcatului şi dezleagă nodul pe care omul îl are în inimă şi pe care nu a putut singur să-l desfacă.

            Numeroşi sunt cei care deznădăjduiesc din cauza trecutului lor păcătos, zicând: „Nu-mi pot ierta niciodată răul pe care l-am făcut!” Incapabili să se accepte aşa cum sunt, devin incapabili să creadă în Dumnezeu, Cel ce iartă păcatele oamenilor. Astfel de oameni, în ciuda angoasei care-i domină, nici n-au început starea de pocăinţă, n-au atins înalta raţiune prin care să-şi dea seama că dragostea va fi biruitoare, căci aceasta nu cade niciodată (cf. 1 Cor. 13, 1). Aceşti oameni n-au trecut prin „venirea în sine”, care constă în a zice: "Iisus mă iubeşte aşa cum sunt. El doar aşteaptă ca şi eu să-L iubesc în neputinţa mea". Acestea sunt esenţa şi fundamentul începutului pocăinţei.

 

Taina Spovedaniei – pocăinţa sacramentală

 

            Imediat după întoarcerea prin pocăinţă către Hristos, în suflet apare dorinţa întâlnirii cu El. Perioadele liturgice ale anului bisericesc sunt făcute pentru acest lucru. Evident că cea mai bună perioadă este cea a posturilor de peste an, dar cu precădere a Postului Mare, pentru că slujbele şi cântările, toată imnologia constituie un îndemn la pocăinţă. Această perioadă este primăvara, nu toamna, când după gerul iernii, zilele încep să se mărească, iar natura reînvie: „Iată, primăvara Postului a venit, iar cu ea au răsărit florile pocăinţei; veniţi, fraţilor, să ne curăţim de tot păcatul şi să cântăm Domnului cu bucurie: Iubitorule de oameni, slavă Ţie!”.

Aşadar, timpul pocăinţei din perioada Postului Mare este un timp de bucurie, nu de tristeţe. Postul este o primăvară duhovnicească, iar pocăinţa o floare care se deschide în aşteptarea rodului. Osteneala postului devine o „tristeţe care produce bucurie”, cum afirmă Sfântul Ioan Scărarul (Scara VII).

            Experienţa pocăinţei se dobândeşte, în mod deosebit, în Taina Sfintei Spovedanii. Sensul acestui mister este bine rezumat în scurta rugăciune de îndemn a preotului, pe care acesta o zice înaintea penitentului ce începe a-şi spune păcatele sale: „Iată, Fiule, Hristos stă de faţă şi ascultă mărturisirea ta...”. Parafrazând această rugăciune, îndemn şi încurajare, putem zice astfel: „Fiule duhovnicesc, te spovedeşti nu mie, ci lui Hristos, Care, nevăzut, stă de faţă, ascultându-te, Care este într-adevăr supărat de greşelile tale şi ţi le cunoaşte pe toate, prin atotştiinţa Sa. Deci fii încredinţat că nu suntem decât noi trei în faţa păcatelor şi fărădelegilor tale. Eu sunt un păcătos ca şi tine, iar Dumnezeu cunoaşte inimile noastre, dar m-a rânduit să-ţi ascult păcatele tale, pe care ca un om le-ai făcut, iar El, ca un Dumnezeu, te poate ierta, cum mă va ierta şi pe mine, dacă mă pocăiesc. „De vreme ce ai venit la doctor vezi să nu pleci nevindecat” (Molitfelnic).

            În cadrul pocăinţei sacramentale trebuie să vedem pe Hristos-Judecătorul, Care ne izbăveşte de neştiinţa condamnării din cauza păcatelor săvârşite, dar, în acelaşi timp, să-L descoperim pe Hristos-Doctorul vindecător, Care tămăduieşte rănile păcatelor noastre. De aceea, spovedania nu trebuie privită doar sub aspect juridic, ci mai ales terapeutic. Spovedania este deci o taină terapeutică, nu juridico-punitivă. Astfel, în practica liturgică de la noi, cele două taine, Spovedania şi Maslul, nu se disociază, ci sunt complementare, considerate împreună ca „taina vindecării”. Ceea ce căutăm noi în spovedanie este mult mai mult decât o dezlegare externă legalistă, vizând, mai curând, vindecarea profundă a rănilor pricinuite de păcat sufletului nostru. Noi, prin spovedanie, aducem în faţa lui Hristos nu numai păcatele noastre, ci realitatea păcatelor în noi, care constă în rănile sufletului pricinuite de acestea; adică acea compatibilitate interioară a fiinţei noastre, care nu poate fi exprimată prin cuvinte, pentru că scapă conştiinţei şi voinţei noastre. Recunoaşterea păcatului ca stare maladivă a sufletului şi de înrobire a lui într-o tendinţă ce este contrară fiinţei naşte implicit dorinţa primirii în lăuntrul său a prezenţei lui Dumnezeu Care luminează şi restaurează apoi reintegrează pe om în comuniune de iubire cu Părintele Său. Hristos redevine centrul fiinţei, Cel care, vindecând rănile provocate de păcat, Se aşază ca prezenţă euharistică în intimitatea inimii răsucind puterea cugetătoare a minţii şi orientând-o spre hrana cea vie care întreţine existenţa umană în veşnicie. Tocmai pentru aceea cerem să fim vindecaţi prin spovedanie. Fiind deci un sacrament terapeutic, spovedania nu devine nicicum imposibilă şi penibilă, o disciplină impusă de mai marii Bisericii, ci un act de voinţă, care aduce bucurie interioară fiinţei noastre, precum şi starea de har ce stabileşte liniştea sufletească a persoanei. Prin spovedanie învăţăm că Dumnezeu este într-adevăr „nădejdea celor deznădăjduiţi”, „bucuria celor întristaţi”, „vindecarea celor bolnavi”.

 

Dumnezeu este Cel care primeşte mărturisirea sinceră a penitentului

 

            „Nu suntem aici decât trei persoane: tu, eu şi Hristos”. Ce fac, sau care este rodul acestora? A cărui acţiune este cea mai importantă? Foarte mulţi liturgişti au tendinţa să pună accentul pe ceea ce preotul duhovnic face, pe sfaturile şi încurajările lui. Dacă, uneori, preotul duhovnic nu spune nimic elocvent, unii oameni cred că nimic nu se împlineşte sau supraevaluează ceea ce fac ei înşişi. Şi pentru că pun accentul pe efortul lor personal, pe starea lor emoţională, spovedania devine un act trist, descurajant, ca un duş rece; un lucru necesar, dar dezagreabil, care trebuie împlinit, dar terminat cât mai repede. Spunând acestea trebuie precizat faptul că, în timpul spovedaniei, accentul nu trebuie pus nici pe duhovnicul săvârşitor al tainei, nici pe păcătosul în stare de pocăinţă şi mărturisire a păcatelor, ci pe Dumnezeu Cel care primeşte mărturisirea sinceră a penitentului şi Care prin iertare îl integrează şi reabilitează. Chiar dacă i se cere penitentului o pregătire prealabilă mărturisirii păcatelor sau un examen de conştiinţă minuţios, el vine totuşi în faţa lui Dumnezeu cu mâinile goale, neputiincios, fără pretenţia că va ieşi vindecat şi cu dorinţa de vindecare. El nu vine la preot, ci în faţa lui Dumnezeu; preotul trebuie să devină portărelul care introduce penitentul în prezenţa lui Dumnezeu. El nu este cel care dă vindecarea, ci doar un recepţionist în sala de aşteptare pentru operaţie. Lui Hristos I se face mărturisirea, nu preotului: „Hristos stă de faţă, primind mărturisirea ta”. De aceea, iertarea vine de la Hristos, nu de la preot. Într-o carte de rugăciuni am scris o rugăciune care pune accentul pe acest lucru – Rugăciune pentru părintele duhovnic: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Care pe desfrânate şi pe tâlharul i-ai primit, primeşte şi rugăciunea pe care ţi-o aduc, cu smerenie, pentru părintele meu duhovnicesc, cel ce mijloceşte la tine pentru iertarea păcatelor mele. Luminează-l şi-l înţelepţeşte ca să mă poată povăţui spre împlinirea faptelor bune şi să pun început bun de pocăinţă. Binevoieşte, Doamne, ca prin el, Tu Însuţi să-mi vorbeşti, să mă mângâi şi să-mi dai nădejdea mântuirii, iertându-mi păcatele cu care te-am supărat de atâtea ori. Fă, Doamne, ca dezlegarea pe care o voi primi, după spovedania sinceră a păcatelor mele, să fie dezlegarea şi iertarea Ta cea dumnezeiască, ca întru curăţia inimii să preaslăvesc Sfânt Numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, în vecii vecilor. Amin.”.

Din momentul în care privim spovedania ca pe un act divin – al lui Hristos, nu al nostru – această taină ne va apărea într-o lumină pozitivă, excluzând teama şi angoasa din fiinţa noastră. Ea nu mai este considerată ca o experienţă a slăbiciunii umane, ci ca experienţă a dragostei divine în noi, care se exaltă prin obţinerea iertării curative din partea lui Dumnezeu. Nu ne mai regăsim în postura Fiului risipitor, pe drumul întoarcerii către casa părintească, greoi, întrebători, grijulii, trişti şi îndoielnici, ci plini de curaj, angajaţi spre împlinirea virtuţilor, plini de bucurie şi veselie duhovnicească. Păstrez imaginea unui părinte al Sihăstriei (Părintele Nicandru), care spunea adesea celor ce aveau teamă de spovedanie: „Fraţilor, câteodată am conştiinţa că sunt negru ca un diavol, dar nădejdea mântuirii nu mi-o pierd niciodată. Dumnezeu mă iubeşte aşa cum sunt eu!”.

            Ca toate celelalte taine, şi spovedania este un act divino-uman, în care există o convergenţă şi o cooperare între harul lui Dumnezeu şi voinţa noastră liberă. Ambele sunt necesare, însă ceea ce face Dumnezeu este lucrul cel mai important. Spovedania nu este, deci, ceea ce facem noi cu ajutorul duhovnicului, ci ceea ce face Dumnezeu cu noi şi în noi. În acest sens, Sfântul Ioan Hrisostom spune: „Să acceptăm remediul mântuitor al pocăinţei; să acceptăm iertarea Lui care ne vindecă, căci nu noi suntem cei care oferă, ci El este Cel Care dă” (Sfântul Ioan Hrisostom, Despre pocăinţă). Se cuvine să spunem că termenul folosit pentru spvedanie în limba greacă, „exomologesis” înseamnă, în acelaşi timp, mărturisirea păcatelor şi mulţumirea care recurge din darurile iertării primite.

 

Paternitatea duhovnicească

 

            Şi totuşi, care este rolul preotului în această sinergie? Acesta este semnificativ, mai ales pentru cei ce au şansa să găsească un duhovnic bun, care exercită o paternitate spirituală compatibilă cu determinarea penitentului de a trăi viaţa în Hristos. Funcţia sa nu este de a da sfaturi şi iertare în mod automat. El poate lega şi dezlega. El poate refuza iertarea cuiva, deşi aceasta trebuie să se facă foarte rar şi întemeiat, sau poate impune o penitenţă riguroasă, interzicând pentru un anumit timp de la primirea Sfintelor Taine (Euharistia), administrând un canon de pocăinţă. Chiar dacă nu mai este aşa de frecvent acest lucru în practica ortodoxă contemporană, nu trebuie neglijat faptul că preotul duhovnic nu are niciun drept de a refuza necondiţionat iertarea, deoarece se anulează rolul sacramental al spovedaniei.

            În Biserica primelor secole, Taina Spovedaniei era, într-adevăr, mai severă. Pentru păcatul desfrânării, Sfântul Vasile cel Mare prescria şapte ani oprirea de la Împărtăşanie, iar Sfântul Grigorie Teologul, nouă ani. În legislaţia canonică ulterioară, atribuită Sfântului Ioan Postitorul, oprirea de la Împărtăşanie pentru acelaşi păcat s-a redus la 2 ani, cu un post riguros din partea penitentului. Pentru omucidere din culpă (spre exemplu omorârea cuiva într-un accident de circulaţie), Sfântul Vasile exclude pe creştin de la Împărtăşanie între 10 şi 11 ani; Sfântul Grigorie, nouă ani. Pentru aceeaşi faptă, Sfântul Ioan Postitorul reduce excluderea la trei ani, însoţită de un post riguros.

            Aceste exemple dovedesc faptul că episcopul sau preotul, ca duhovnici, trebuie să fie conştienţi de rolul lor; să aplice cu acrivie canoanele sau, prin iconomie ori pogorământ, să adapteze hotărârile Sfinţilor Părinţi la situaţiile contextuale actuale. Principiul exigenţei trebuie, totuşi, să rămână în vigoare. Duhovnicul este suveran, folosind canoanele ca pe un ghid, nu ca pe un cod penal. Credinciosul trebuie să fie cât mai conştient de statutul său în Biserică, iar duhovnicul, de asemenea, conştient de rolul său de părinte duhovnicesc. Un duhovnic adevărat, pentru a îndrepta pe cineva, trebuie să folosească mai mult pogorământul. În ceea ce priveşte oprirea de la unirea cu Hristos euharistic şi administrarea canonului, un rol fundamental nu trebuie să-l aibă gravitatea păcatului, cât mai ales recunoaşterea stării păcătoase şi intensitatea şi sinceritatea dorinţei de iertare, precum şi hotărârea de schimbare a vieţii.

 

Spovedania nu este un tribunal, ci o clinică

           

La începutul acestui eseu am arătat că pentru a vedea mizeria şi praful dintr-o încăpere trebuie ca, mai întâi, în acel loc să pătrundă o lumină. Aşa şi unii duhovnici, pentru a îndrepta pe cineva, în urma comiterii unor păcate, mai întâi dau dezlegarea păcatelor după spovedania sinceră, apoi, în cadrul Sfintei Liturghii îl împărtăşesc cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, astfel încât, în lumina şi puterea lui Hristos, penitentul să poată împlini ulterior canonul rânduit. Se consideră, prin această metodă, că este mult mai bine ca omul să aibă pe Hristos în fiinţa sa, ca să poată lupta împotriva păcatului. A nu-l împărtăşi decât peste câţiva ani înseamnă a-l lăsa singur, fără lumină şi putere duhovnicească, să rătăcească prin labirintul şi hăţişul acestei vieţi. Atâta vreme cât penitentul, care-şi va mărturisi sincer păcatele, doreşte să iasă din decăderea morală cauzată de fărădelegi, unii duhovnici îşi asumă responsabilitatea de a-l împărtăşi pe acesta imediat după spovedanie, în cadrul Liturghiei celei mai apropiate. E şi această practică un alt mod de a recupera oaia cea rătăcită, care, fără lumină, riscă să se piardă din nou în pustiu şi să deznădăjduiască în căutarea mântuirii.

            Aşadar pocăinţa nu trebuie să fie considerată o pedeapsă expiatoare. Mântuirea este darul liber al harului divin. Doar prin propriile eforturi nu putem niciodată spăla păcatele săvârşite. Hristos este unic Mediator între noi şi Dumnezeu Tatăl şi singur Mântuitor. Prin El suntem iertaţi în mod gratuit sau nu suntem iertaţi. Noi nu avem niciun merit personal împlinind pocăinţa, căci Dumnezeu ne-a dăruit-o în mod deliberat. De aceea pocăinţa trebuie privită numai în sens terapeutic, nu juridic. Spovedania nu este un tribunal, ci o clinică unde primim medicamentul vindecării de la Hristos. Dacă mărturisirea păcatelor reprezintă operaţia clinică a sufletului, pocăinţa şi iertarea reprezintă medicamentele care redau sănătatea bolnavului convalescent.

            Învestit cu darul de a lega şi dezlega păcatele celor nevrednici, duhovnicul, bineînţeles, este coresponsabil în actul penitenţial. Totuşi, după cum am arătat mai sus, rolul său este limitat. Chiar dacă în momentul dezlegării, adică al epiclezei tainei, când pune mâinile pe capul penitentului, preotul duhovnic este cel care vizualizează prezenţa lui Dumnezeu nevăzut, fiind martor şi mediator între penitent şi Dumnezeu, el rămâne un om ca toţi oamenii, un păcătos în perspectiva convertirii, care are şi el nevoie, întotdeauna, de iertarea lui Dumnezeu. În fapt, există o relaţie reciprocă între penitent şi duhovnic: preotul are nevoie de credincioşi, iar credincioşii de preot. Duhovnicul, la rândul său, trebuie să se spovedească, pentru a avea mereu conştiinţa că niciodată nu înlocuieşte pe Dumnezeu în Biserică, ci doar Îl face prezent.

           

Hristos este Cel Care dă iertarea păcatelor

 

Rolul preotului, ca martor şi companion al penitentului, apare mai clar în modalitatea exterioară de săvârşire a Tainei Spovedaniei. În mod normal, duhovnicul nu trebuie să stea aşezat când penitentul stă în genunchi, căci aceasta ar lăsa să se înţeleagă că el este mai curând judecător decât martor. Mai precis, ar trebui ca penitentul să stea în genunchi, iar preotul în picioare, în faţa lui Hristos, la începutul spovedaniei, când citesc rugăciunile tainei. După aceasta, atât preotul, cât şi penitentul să se aşeze confortabil pe scaun şi, faţă către faţă, să se împlinească Taina Mărturisirii. La final, penitentul se aşază din nou în genunchi şi preotul se ridică şi citeşte rugăciunile de dezlegare. Aceasta ar arăta că cei doi nu sunt superiori unul altuia, ci au doar roluri diferite în Biserica lui Hristos. Nici practica mai veche din Biserica noastră nu este rea, însă presupune un efort din partea tuturor. Aceasta prevede ca penitentul să rămână îngenuncheat pe timpul mărturisirii, însă preotul, stând în picioare, trebuie să se aplece asupra celui îngenuncheat pentru a-l asculta, prin acest fapt arătând că cei doi sunt în faţa lui Hristos, Care este săvârşitorul tainei.

            Rugăciunea de iertare exprimă fără echivoc faptul că Hristos este Cel Care dă iertarea păcatelor. Este adevărat că din secolul al XVII-lea s-a introdus formula de sorginte apuseană, prin care se arată că preotul este săvârşitorul tainei, spunând: „Iar eu, nevrednic preot şi duhovnic, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale...”, dar aceasta nu schimbă cu nimic locul pe care fiecare din cei prezenţi în actul spovedaniei îl au, şi în niciun caz rolul făptuitorului tainei. Sfătuiesc pe duhovnici să o zică în continuare, dar să fie întotdeauna precedată de rugăciunea: „Stăpâne, Hristoase, Domnul nostru, Care eşti mântuirea robului tău (N), Milostive îndurate şi îndelung răbdătorule, Căruia Îţi pare rău de răutăţile noastre...” (Molitfelnic).

            Astfel, iertarea are puterea reintegrării fiinţei umane ca persoană eclesială în comuniune cu semenii săi şi cu Dumnezeu în trupul mistic al Bisericii şi, în acelaşi timp, deschide perspectiva conlucrării energiilor ei cu harul divin comunicat mistagogic, ce are capacitatea refacerii şi transfigurării chipului desfigurat de păcat. Spovedania devine astfel întâlnirea tainică şi reală cu sinele, calea regăsirii de sine şi conştientizarea limitei şi a slăbiciunii proprii, şi a tendinţei maladive a căutării absolutului în surogate, ieşirea din tenebrele morţii spirituale ca înstrăinare de Dumnezeu, este învierea sufletului care se regăseşte în braţele Părintelui său. În acest drum al căutării de sine şi al întânirii cu Dumnezeu, rolul fundamental al părintelui spiritual întregeşte comuniunea de iubire, el fiind călăuza prin care Dumnezeu îndrumă şi pregăteşte sufletul penitentului pentru întâlnirea cu Hristos euharistic şi centrul fiinţei celui ce prin metanoia îşi încordează întreaga atenţie spre El. Mai mult decât exerciţiul psihologic, care are cel mult puterea identificării unor cauze ale unui anumit tip de comportament, Taina Spovedaniei are puterea vindecării şi reabilitării fiinţei umane în integralitatea sa psihosomatică şi, mai mult decât atât, a reintegrării în comuniune cu Dumnezeu şi, implicit, a reabilitării în demnitatea de fii ai Părintelui ceresc.

Citește mai multe articole despre: spovedanie, anul omagial 2014, episcop Ioachim Bacauanul, pocainta, duhovnic