Părintele Arsenie, restaurator de temple ale Duhului Sfânt

Se împlinesc astăzi 26 de ani de la intrarea în prezentul continuu al lui Dumnezeu a Părintelui Arsenie Boca, marele duhovnic al românilor ardeleni și apărătorul dreptei credințe în ținuturile  transilvănene.
La invitația expresă a PS Gurie, Întâistătătorul acestei de Dumnezeu păzite eparhii, am trecut munții din Moldova cu preoți, călugări și călugărițe, precum și cu credincioși pelerini, pentru a veni aici, la Prislop, să cinstim cum se cuvine pe un Atlet al lui  Hristos, Părintele Arsenie, și să ne rugăm pentru el și cu el în această mănăstire care, simt, că va deveni unul dintre cele mai importante centre de pelerinaj de pe pământul românesc.

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Providența a făcut ca această zi, a 28-a a lui Brumar, să fie în prejma datei de pomenire a Sfântului Andrei, Apostolul care a semănat cuvântul Evangheliei lui Hristos pe pământul patriei noastre, sărbătoare conjugată, ulterior, cu a Sfântului Andrei Șaguna, și cu cea de 1 Decembrie, când ne aducem-aminte de unirea tuturor românilor într-un singur stat unitar independent.

În acest context, tindem să credem că, așa cum Peștera Sfântului Apostol Andrei din Dobrogea, Sciția Mică de altădată, simbolic, a devenit Betleemul românesc, unde s-a născut creştinismul poporului nostru, Alba Iulia, pusă sub semnul Sfântului Ierarh Andrei Șaguna de la Sibiu, a devenit simbolul dezrobirii și al reînvierii Ortodoxiei ardelene, Prislopul Părintelui Arsenie Boca pare să devină, în curând, simbolul evlaviei și al  trăirii în duh ortodox-filocalic a fiilor și fiicelor poporului român.

Astăzi am venit aici să oficiem sau să participăm la parastasul (că va fi ultimul sau penultimul, Dumnezeu știe!) Părintelui Arsenie, considerat un restaurator de temple ale Duhului Sfânt, adică un mare duhovnic care a fost trimis de Dumnezeu într-un anumit timp al istoriei neamului nostru, să se preocupe de zidirea duhovnicească a fiilor și a fiicelor unui popor încercat, care risca să sucombe sub opresiunea brațului secular ateu și represiv.

A face pomenire de cei plecați dintre noi în transcedentul divin înseamnă a ne aduce-aminte de cei  care ne-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu și, în același timp,  ne trezește sentimentul de a  ne uita cu băgare de seama la felul cum și-au petrecut viața pentru a le urma credința: ”Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare-aminte cum și-au încheiat viața și le urmați credința” ( Evr.13:7)

 

Iubiții mei,

În această lume amnezică, este bine să facem anamneză, adică aducere în actualitate a chipul unui părinte care a trecut, prin ceea ce noi numim convențional moarte, din biserica luptătoare, în cea triumfătoare. Spunând aceasta, nu înseamnă că sunt două biserici, ci Una Sfântă sobornicească și apostolească, iar cea de aici nu este altceva decât pridvorul celei de dincolo, iar cea de dincolo este legată ontologic de cea de aici.

Așadar, astăzi, pomenim pe Părintele Arsenie la trecerea lui, prin  moarte, spre viața veșnică a lui Dumnezeu. Ziua de 28 noiembrie este sărbătoarea paștelui personal al minunatului părinte care a renăscut în ceruri. A ne ruga azi pentru dânsul înseamnă a adăuga dragostea noastră la cea a lui Dumnezeu pentru el.

Se naște o întrebare firească: Ce căutăm noi aici, în preajma mormântului care ascunde trupul unui avvă, de vreme ce, în chip tainic, ne putem ruga și întâlni cu el sau cu ai noștri părinți, pe care îi iubim, trecuți la cele veșnice, pretutindeni? Întrebarea e firească, iar răspunsul poate fi simplu, dar nu simplist. Vă invit să meditați și să pătrundeți câteva reflecții antinomice, care trezesc mirare în mintea oricui ! ”Un tablou care reprezintă între ramele lui o pâine satură pe cel flămând? Nu! Evident!. Realul cu virtualul este același lucru? Nu, pentru că virtualul nu intră în percepția afectelor sau dispozițiunile noastre naturale în mod  concret. Sau dacă vezi la televizor sau pe internet un frumos peisaj dintr-o parte a lumii, înseamnă că ai ajuns fizic să te odihnești întru el? Sigur că  nu e același lucru!”

Așadar, osteneala făcută pentru a ne reîntâlni duhovnicește cu cel ce a fost părintele nostru, al tuturor, alături de mormântul său amplifică comuniunea și dragostea duhovnicească între noi și pune în noi acea isihia, acea pace, care nu seamănă nicicum cu cea  pe care o primim de la oamenii sau stăpânii acestei lumi. Calea pe care am parcurs-o până aici ne scurtează fiecăruia drumul către cer, unde este sufletul celui pomenit în mâinile lui Dumnezeu, iar mormântul acesta poate fi un semn sau un indicator ce bornează calea nostră către cer. Dumnezeu are cu  noi o legătură coniventă, tainică, și comunică  cu noi prin semne ale dragostei Sale pentru noi.

Cât privește întrebările unora: ”Dar ce înseamnă un mormânt de aproximativ 2/3 metri pătrați ? De ce venim din toate părțile la acest mormânt? Ce este aceasta? Ce căutăm aici și ce găsim sau ce câștigăm dacă am venit până aici?”, putem răspunde tot printr-o interogație.

 

Dragii mei,

 De ce mergem la Ierusalim,  la mormântul unde a fost așezat trupul lui Hristos, de unde a și înviat? Deoarece știm că acel mormânt este  dătător de viață și izvor inepuizabil al  tuturor bunătăților. Urmând această tradiție sfântă, ne ducem și la mormintele sfinților sau ale moșilor și strămoșilor noștri cu viață îmbunătățită, venerându-i și făcând rugăciuni. Așa și aici, la Părintele Arsenie! Nu mormântul ne cheamă, ci cel cel ce a fost așezat în el. Așa cum  mormântul lui Hristos a devenit izvor inepuizabil  de har și binecuvântare a lui Hristos, tot așa mormântul Părintelui Arsenie, pentru cei ce cred, devine un șipot de simțire pozitivă, taumaturgică, trimisă de la Dumnezeu.

Hristos ne-a spus că cel  ce merge la izvor devine însuși izvorul de apă țâșnitoare, spre viața cea veșnică. Numai mormântul lui Hristos însă este dătător de viață,  pentru că Hristos este viu și în moarte, iar de la El și prin El, tanatologia creștină nu poate fi despărțită de Înviere. 

Mormântul, în accepțiunea credinței noastre creștine, este o cămăruță unde trupul se odihnește puțin pentru osteneala acumulată de-a lungul traseului parcurs prin lumea aceasta labirintică, iar pentru suflet este o trecere într-o altă viață, unde sunt multe lăcașuri.

 

Iubiții mei,

Hristos a înviat din morți, cu  moartea pe moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le. Înțelegem că Hristos a abolit civilizația morții. Până la El, morții se puneau în sarcofage, iar sarcofagul, din punct de vedere etimologic, înseamnă ”mâncător de cadavre”. Cu El și după El, morții sunt puși în sicriu sau raclă. Racla este o cutie frumoasă ca o cămăruță, în care se păstrează ceva prețios (țăranii noștri păstrau grâul într-o ladă așezată în hambar) și care este așezată, unde?, în cimitir. Cimitir înseamnă dormitor.

Să aprofundăm  puțin !

În calitatea noastră de creştini, credem că moartea  nu reprezintă etapa  care încheie viaţa  noastră terestră, ci  este o realitate care există în noi şi în jurul nostru. Sfântul Apostol Pavel zice că noi murim în fiecare zi: ”Mor în fiecare zi! V-o spun, fraților, pe lauda pe care o am pentru voi, în Hristos Iisus, Domnul nostru” (I Cor. 15,31). Deci, fiecare moarte este urmată de o înviere sau de o renaştere, dacă viața nostră este privită ca un urcuș epectatic. Altfel spus, orice moarte  presupune o nouă formă de viaţă. Toată existenţa noastră umană este un amestec  de moarte şi înviere.  Pelerinajul  nostru pe acest pământ este un Paşte neîncetat, adică o trecere  permanentă prin moarte la o nouă formă de viaţă.  Între naşterea noastră iniţială  şi adormirea finală, viaţa noastră este constituită dintr-o serie  de mici naşteri şi mici morţi.

Urmăriţi ciclul vieţii noastre biologice! De fiecare  dată  când adormim în timpul somnului din noapte, această dispoziţiune naturală înseamnă o pregustare a morţii. Fiecare trezire din somnul nopţii, dimineaţa, înseamnă o înviere din morţi. O rugăciune din spiritualitatea iudaică spune: „Binecuvântat eşti, Doamne, Creatorul Universului, căci  re-creezi lumea în fiecare dimineaţă”. De asemenea, în spiritualitatea ortodoxă, zicem înainte de culcare, în faţa patului pe care urmează să ne odihnim: „Doamne, oare nu-mi va fi patul acesta groapă?, iată groapa îmi stă înainte....  Cam acelaşi lucru  este şi cu mersul vieţii noastre. Spunem, de altfel, atunci când  ne trezim după somnul nopţii, că suntem odihniţi, adică re-creaţi. Aşa este şi cu somnul  final. Adormim întru Domnul şi ne trezim recreaţi într-o nouă lume incoruptibilă.

Același model de moarte şi viaţă, într-un context diferit, îl observăm  şi-n procesul  nostru de creştere biologică.  Trecerea de la prunc  la copil, de la copil la adolescent, de la adolescent la adult, de la adult la bătrân, înseamnă  o trecere, prin moarte, la altă etapă a existențialităţii. Nu ne mai întoarcem niciodată  la starea de dinainte. Bătrâneţea nu este un sfârşit al etapelor vieţii, ci o împlinire a persoanei, iar moartea nu este o fatalitate, ci o trecere, un paşte, către o nouă formă de viaţă superioară celei trecute. Deci moartea  nu are doar un caracter distructiv, ci şi unul contructiv. După moarte vine învierea.  Dacă rămânem în Hristos, tristeţea despărţirii de cineva drag nu poate fi aşa de grea, căci ne amintim că prin Hristos  suntem cu toţii vii.  În noaptea Învierii se aminteşte mereu de acest fapt: „Prin Hristos înviat, viaţa stăpâneşte, şi niciun mort nu mai este în mormânt”.

Prin urmare, Dumnezeu foloseşte moartea ca  un  instrument al  restaurării noastre. Totodată,  moartea nu înseamnă despărţire.  Ne vom reîntâlni  atât cu trupul  pe care l-am avut de la început,  cât şi cu  cei cu care am trăit în comuniunea de persoane pe acest pământ.

Iubiţii mei,

Spunând acestea, poate înțelegem mai bine scopul venirii noastre lângă mormântul marelui duhovnic. După cum vedem, eu am venit din Moldova, voi ați venit din diferite părți ale  țării sau din străinătate. Am venit cu toții aici ca să ne întâlnim cu duhul Părintelui Arsenie care a fost un om plăcut, iar învățămintele lui și viața în Dumnezeu au stat la baza formării intelectuale și duhovnicești a multora. O singură dată l-am întâlnit în viață, atunci când călătoream cu Părintele Ioanichie Bălan, autorul Patericului românesc să strângem date și dialoguri pentru cartea lui Convorbiri duhovnicești. Mi-am dat seama că face parte din generația de misionari din vremea comunismului ateu. L-am înscris în panteonul sufletului. Încă din anul 1969, când am intrat în viața monahală, la Sihastria, am avut imensa șansă să întâlnesc părinți deosebiți, care au devenit luceferi și călăuze sfinte pentru credincioși. Părintele Arsenie este unul dintre ei. Deși nu l-am cunoscut îndeaproape, de multă vreme l-am așezat alături de părinții  pe care i-am cunoscut și anume: Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Nicodim Măndiță, Dometie Manolache, Iachint Unciuleac, Dosoftei Moraru, Nil Dorobanțu,  Ioachim Spătaru, Hrisostom Postolache,   Petronie Tănase, Nifon Corduneanu, Mitrofan Băltuță, Iustin Pârvu, Dosoftei Moraru, Calinic Prisecariu, Zenovie Ghidescu, Damaschin Schipor, Gamaliil Păvăloiu, Clement Cucu, Grigore Halciuc, Paisie Nichitencu, în Moldova și Bucovina, apoi  Părinții Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu, Damian Guțea, Galaction Stângă, Arsenie Papacioc, Iustinian Crețu, Gamaliel Vaida, Daniil Baicuș, Arcadie Stratulat, Damian Guțea, Gherontie Ghenoiu, Elefterie Mihail, Calinic Cărăvan, Ilie Cioruță, în Muntenia și Oltenia; apoi Ioachim Popa, Timotei Eftimie, Teofil Părăian, Cleopa Nanu,  Filaret Puț,  Nicolae de la Rohia,  Serafim Popescu, din părțile Transilvaniei. Așadar, între aceștia, Părintele Arsenie Boca a  stălucit ca o lumină pusă în sfeșnic pe care vânturile și necazurile n-au putut să  o stingă.

 El a plecat din această viață cu doar câteva zile înainte de schimbările social-politice din România. Biserica, dobândindu-și libertatea de a-și reorganiza viața liturgică și misionară, a început să pună în evidență viața acelor părinți misionari din vremea comunismului. Părintele Arsenie este unul dintre ei. Evident că cei care l-au cunoscut pe marele duhovnic și au avut binecuvântata ocazie de a-i fi stat, la un moment dat, în preajmă    s-au raportat la persoana lui. Fiecare, în sinea sa, cred că și-a adus aminte de una sau mai multe clipe de har petrecute în vecinătatea acestui om minunat. Pentru unii, timpul petrecut alături de el parcă nu mai face parte din timpul convențional, pe care noi îl măsurăm în mod obișnuit cu ceasul. Aveam uneori impresia că, amintindu-și de Părintele Arsenie, trăiesc încă din lumea aceasta prezentul continuu al lui Dumnezeu transparent în chipul transfigurat, în atitudinea și manifestările duhovnicești ale marelui duhovnic. Acesta este un lucru  bun!

Până acum s-au spus multe și, probabil, se vor mai spune! Din multitudinea expresiilor, sintagmelor, metaforelor sau cuvintelor de duh care s-au rostit despre el, ca să  mă refer doar la cele pozitive, cred ca s-ar putea crea deja imaginea unui martir al neamului. Unii subliniază faptul că s-a spus totul despre iscusitul mărturisitor al credinței și că nimic nu mai este de adăugat, astfel încât Biserica ar putea trage concluzia că părintele Arsenie ar trebui să fie declarat sfânt! Alții, mai scrupuloși, nu aveau certitudinea că tot ce s-a spus despre părintele Arsenie îl caracterizează întocmai și că au fost și multe exagerări, iar ceea ce s-a spus nu se știe dacă este tocmai ceea ce trebuia să se spună despre el!?

Urmărind puțin dezbaterile, la un moment dat, aveam impresia că mulțimea aceasta entuziastă parcă ar exclude pe Dumnezeu, Care ar fi voit să spună și El ceva despre slujitorul Său, dar nu a fost lăsat, omițând în același timp faptul că sfințenia este darul lui Dumnezeu făcut omului și nu un atribut uman intrinsec, precum și faptul că trecerea timpului încărcat de mulțimea faptelor minunate ale Cuviosului și voia lui Dumnezeu probează și justifică sfințenia, iar nu glasul entuziast al omului sensibilizat de emoția unui eveniment copleșitor. Iată cum lumea este versatilă și are tendința păcătoasă de a se substitui lui Dumnezeu într-o împrejurare ce Îl are suveran doar pe Dumnezeu, având în vedere faptul că stabilirea gradului de sfințenie nu este rezultatul unei analize și consfătuiri divine și umane, ci este decizia lui Dumnezeu!

 

Dragii mei,

 

Nu noi facem sfinții, ci Dumnezeu!

Părintele Arsenie a trăit aproape 80 de ani în această ”Grădină a Maicii Domnului” culegând nectarul faptelor bune și al trăirii filocalice. Iar acum avem încredințarea că sufletul lui curat ca și crinul Bunelor vestiri  este în mâinile lui Dumnezeu. El este cunoscut de acum ca un Părinte al Bisericii care a gândit, trăit şi scris în duhul patristic al Bisericii Universale din toate timpurile.

Cu fiecare an ce trece, credincioșii evlavioși se înclină cu recunoştinţă înaintea moştenirii spirituale pe care Părintele Arsenie a încredinţat-o posterităţii și conştientizează valoarea inegalabilă a gândirii sale pentru viaţa duhovnicească ecleziastică, dar şi de reper teologic în formularea adevărului de credinţă al Bisericii.   

 Pentru că a el a fost în permanentă stare de jertfă, ca un mare apărător al Ortodoxiei și a răbdat atâtea suferințe pentru Hristos, iar sufletul lui este în mâna lui Dumnezeu, îl putem numi şi „Cuviosul Arsenie Mărturisitorul”, fără a sugera expres o tentativă de canonizare. Aceasta se va decide în timp, când se vor înmănunchia toate criteriile doveditoare. Însă apelativul de „Mărturisitor” i se potriveşte întru totul, fiindcă a fost omul care, nu numai că a vorbit despre Dumnezeu, ci a vorbit cu El. Aceasta înseamnă că a intrat în comuniune cu El, trăind prin El şi cu El. Şi cum niciun canon nu stipulează cât timp trebuie să treacă pentru a canoniza pe cineva, cine ştie? Poate timpul suntem noi, căci trăirea Părintelui cu Hristos şi în Hristos s-a consumat deja în această istorie.

 În orice caz, Părintele Arsenie Boca va rămâne peste veacuri Părintele spiritual al Bisericii Ortodoxe Române, ocupând permanent un loc special în inima preoților și călugărilor, credincioșilor și pelerinilor care vor veni la Prislop să se întâlnească cu el.

Părinte Arsenie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Amin.

*cuvânt rostit la Mănăstirea Prislop, la 26 de ani de la trecerea la cele veșnice a părintelui Arsenie Boca, 28 noiembrie 2016