Paracletul

Iisus  a promis că  trimite,
Foc arzător pe pământ.
E Focul ce mistuie totul,
E Domnul, numit Duhul Sfânt.

Purcede din Tatăl, când Fiul se naşte, viază-n iubire peren,
Aceeaşi natură, aceeaşi putere, fiinţând ipostatic etern.
Dar focul acesta cu suflu puternic, el arde nimic consumând,
El mişcă toţi aştrii din spaţiul galactic, lumini din lumini aprinzând.

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Duhul cel veșnic și plin de lumină animă tot spaţiu-nstelat,

E raza cea vie, e viaţa din cosmos, dând sens la tot ce-i creat.

Duhul porneşte ca vântul subțire şi susură lin ca un cânt,

E roua divină sau apa vieţii ce cade ușor, fremătând.

 

Duhul e facla aprinsă în suflet din focul cel sacru din cer,

El arde puternic, aduce răcoare, că-i foc arzător, dar şi ger.  

Duhul dă viaţă din viaţa divină şi ţine în viaţă pe toţi.

El este lumina, căldura, puterea, deschizând a cerului porţi.

 

Atunci când Cuvântul coboară în ape, iar Ioan Îl prezintă ca Miel,

Tatăl din ceruri trimite pe Duhul sub formă de blând porumbel.

Tot Duhul plineşte în chip teofanic Treimea-n Iordan sau Tabor,

Iar la-Nviere şi la-Nălţare devine lumină sau nor,

 

El vrea să ne-arate că El fiinţează din veci ca mister nepătruns,

Purcede din Tatăl, odihneşte în Fiul, în totul şi-n toate-i ascuns.

Iar când ucenicii, după-Nălţare, stăteau reuniţi într-un loc,

Duhul cel veşnic coboară din ceruri sub formă de limbi ca de foc.

 

Duhul transformă pescari-n apostoli, păgânii devin mucenici,

Biserica-ncepe timpul pnevmatic, rusalic fiinţând până-n veci.

(poem publicat în volumul Creație și re-creație, Editura Filocalia, 2016)