Ochii sufletului nostru se deschid prin voința Domnului*

Pericopa evanghelică din Duminica a XXXI-a după Rusalii relatează vindecarea unui orb din Ierihon. Contextul evanghelic ne istorisește faptul că Hristos era la sfârșitul activității Sale mesianice, venea din Galileea și se pregătea să urce la Ierusalim. Era cumva drumul invers parcurs de Samarineanul milostiv (Luca 10, 30-37), care coborâse de la Ierusalim la Ierihon, în căutarea vindecării umanității rănite de păcat și înstrăinate de Dumnezeu.

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

De data aceasta, la sfârșitul activității Sale, încărcat de păcatele oamenilor, Hristos trece din Galileea în Ierihon și urcă apoi drumul spre Cruce, duce în spate orbirea celor care nu reușiseră să-L vadă ca Fiu al lui Dumnezeu, deși a stat în mijlocul lor trei ani și jumătate dând mărturie despre dumnezeirea Sa prin faptă și cuvânt. Urcă încărcat de nedreptățile unei umanități dezrădăcinate pentru a așeza orbirea noastră vindecată în templul Ierusalimului ceresc, în Împărăția cea gătită omului de la întemeierea lumii. (Matei 25, 34)

 

În strigătul orbului se identifică disperarea umanității căzute

Înconjurat de mulțimea agitată din jurul Său, Iisus se oprește o clipă pentru a asculta strigătul disperat al orbului Bartimeu, simțind credința celui care era îndemnat să tacă de către conaționalii săi. Nu intensitatea vocii, care oricum era acoperită de glasurile martorilor, cât mai ales credința neîndoielnică L-au determinat pe Hristos Domnul să se oprească din drumul Său, așa cum într-o altă împrejurare se oprise pentru a întreba cine se atinsese de El, deși era îmbulzit de mulțime. În strigătul lui Bartimeu se regăsea disperarea umanității căzute în propria orbire născută din autosuficiență, neascultare, autoexilare.

Bartimeu stătea la marginea drumului și cerșea, asemenea altor oropsiți, plini de metehne, care, așteptând să-și câștige existența din mila trecătorilor, erau marginalizați, într-un soi de selecție socială în care ei ocupau cel din urmă loc. Orbii, șchiopii, paraliticii, leproșii, păcătoșii își aveau locul lor bine stabilit, la marginea societății sau, cum se relatează în pilda despre Cina cea mare, la răspântia drumurilor (Luca 14, 21), ca un lucru netrebuincios, un rebut pe care, neavând ce să mai faci cu el, îl arunci. El ne aduce aminte oarecum de fiul risipitor ajuns prin păcatele sale în îndepărtarea de Dumnezeu, în țara străină bucuriei născute din comuniunea cu Dumnezeu, pe țărmul disperării, al angoaselor, al uitării de sine și al pierderii demnității de om. Aici se afla și orbul. Nici în calea lui Hristos, nici pe calea lui Hristos, ci la marginea, la periferia tuturor căilor care vorbesc sau conduc către tot ceea ce poate fi mai frumos și mai înălțător pentru om. Oprindu-se, Hristos arată că se întrupase pentru a recupera pe tot omul care vine în lume, căci omul, oricât de păcătos sau de neînsemnat ar fi din punct de vedere social, înaintea lui Dumnezeu are valoarea celui dintâi Adam.

Orbul din Evanghelie doar auzise despre Hristos, mai bine zis despre Iisus din Nazaret, despre minunile săvârșite și vindecarea oamenilor bolnavi și mai ales auzise că era apropiat de cei păcătoși cărora le schimbase viața. Acesta este motivul pentru care, auzind că Iisus trece pe acolo, Bartimeu mai tare striga. Avea speranță că și el putea fi mântuit de orbire, asemenea altora.           Întrebând cine este Cel care trece și auzind că se numește Iisus din Nazaret, Bartimeu ne arată că vedea mai bine decât cei care „îl certau să tacă”(Luca 18, 39), și de aceea a strigat după El: „Iisuse, Fiule al lui David, miluiește-mă!”. Pentru el, acest nume, Iisus, nu aparținea doar unui loc oarecare din Israel, așa cum era Nazaretul, ci era din lista neamului lui David, împlinind prin lucrarea Sa profețiile mesianice, era de fapt Mesia, în persoana Căruia se adunaseră toate speranțele oropsiților și marginalizaților. Numele său: Iisus, însemna Mântuitor, adică Vindecător al neputințelor de orice fel: „Orbii își capătă vederea și șchiopii umblă, leproșii se curățesc și surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevesteşte”  (Matei 11, 5). 

 

Mărturia teologică a dumnezeirii lui Hristos

Cuvintele lui Bartimeu sunt suportul rugăciunii de veacuri a răniților Mielului Hristos, care și-au găsit mângâierea existenței gustând din dulceața rugăciunii inimii: „Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”. Probabil Hristos ar fi auzit rugăciunea lui Bartimeu chiar dacă ar fi fost șoptită de acesta, nu strigată, pentru că nu buzele erau cele care rosteau această rugăciune, ci inima sa rănită de iubirea lui Dumnezeu și nădejdea în ajutorul Său. Pe aceasta o auzise Hristos, și pentru ea se oprise din drumul Său.

Orbul nu vedea fizic, dar simțea prezența lui Dumnezeu cu inima. În zgomotul lumii avea  abilitatea de a vedea pe Cel venit să aducă lumina lumii. Ochiul cel din afară era închis, dar îl avea larg deschis pe cel lăuntric, ochiul credinței, ochiul minții capabil să vadă ceea ce în mod firesc ochiul fizic nu poate vedea. A văzut în Cel care trecea pe cale pe Iisus, Fiul lui David, Căruia atunci când l-a întrebat: „Ce voiești să-ți fac?”, el i-a răspuns: „Doamne, să văd!”, adică recunoaște în Iisus din Nazaret pe Dumnezeu, dovedind în felul acesta că vedea mai bine decât toți ceilalți martori la această întâlnire. În felul acesta, cuvintele „Iisuse Fiule al lui David, miluiește-mă!” devin pentru orbul din Evanghelie, „Iisuse Fiule al lui Dumnezeu, miluiește-mă!”, fiind mărturia teologică a dumnezeirii lui Hristos.

Organele vederii lăuntrice sunt așadar, credința, inima și mintea, prin care omul are acces la o vedere înțelegătoare, cunoscătoare, care transcende timpul și spațiul și este dincolo de moștenirea intelectual-culturală a omului, transcende lumea și lumescul. În felul acesta pot fi lesne înțelese cuvintele Mântuitorului pe care apostolii la acea vreme nu le puteau desluși: „Cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl Meu” (Ioan 14, 9). Doar astfel  înțelegem că pe Dumnezeu Îl putem vedea, după cum se relatează în textul Fericirilor, cu inima: „Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Organul în care Dumnezeu locuiește și Se lasă contemplat de cel care înțelege să rămână în dialog interior cu sine însuși în căutarea Omului celui tainic al inimii. Ochiul interior se deschide în lăuntrul ființei omului pentru a vedea abisul prezenței lui Dumnezeu în inima sa care bate în ritmul secundelor existenței împreună cu Cel care a creat timpul, care este trecutul, prezentul și viitorul viețuirii noastre. Cu acest ochi neatins de gândirea și experiența seculară a văzut orbul pe Iisus, Fiul lui David.

Un ochi care a întrezărit nădejdea că cineva îl va ajuta să se vindece avea și orbul din naștere, care de 47 de ani aștepta să vadă lumina care luminează în întunericul lumii. Avea o altă vedere după care se conducea în lumea care îi era ostilă, vedea realitatea dintr-o altă perspectivă, poate din unghiul cel mai adecvat din care ceilalți oameni, fără meteahna orbirii, cei cu vederea bună, nu puteau simți. Orbii vindecați, de altfel, au avut mare șansă de a vedea pentru prima dată, atunci când li s-au deschis ochii, chipul nemuritor al Cuvântului întrupat - Lumina lumii.

 

Vederea lăuntrică vs orbirea spirituală

Vederea, ca și celelalte simțuri cu care Dumnezeu a binecuvântat existența omului sunt ferestrele prin care universul se revarsă în noi, iar noi, bucurându-ne de frumusețea lui, ne înălțăm mintea către Cel ce l-a creat. Însă, atunci când „ochiul nostru este rău, tot trupul este întunecat” (Luca 11, 34), iar universul nu mai reprezintă reflexul strălucirii slavei Creatorului, ci mediul în care ne împlinim hedonist setea de absolut. Prin organul vederii nu mai contemplăm pe Dumnezeu, natura nu mai reprezintă o treaptă a cunoașterii, ci labirintul în care alegem să ne exilăm.

Reversul vederii lăuntrice este orbirea spirituală anunțată de Hristos în cuvântările Sale prin care ne învață că de Dumnezeu Cel nevăzut trebuie să ne apropiem în chip tainic, prin înțelegere duhovnicească, iar cei care se încăpățânează să-L caute și să-L vadă, asemenea popoarelor idolatre, vor rămâne într-o căutare eșuată: „Cu urechile veți auzi, dar nu veți înțelege, și cu ochii vă veți uita, dar nu veți vedea” (Marcu 4,14). De aici înțelegem că există o corespondență între lăuntrul omului și cele ce se află în afară sa, între experiența tainică și autentică a vederii lui Dumnezeu, și căutarea empirică a urmelor prezenței Lui.

În această vindecare a orbului din Ierihon se manifestă dragostea infinită a lui Dumnezeu, compasiunea, mila lui Iisus, care nu trece indiferent pe lângă cei care se află în suferință. Prin Iisus și Tatăl suferă pentru suferințele noastre și îl trimite pe Fiul Său să ne dea viaţă veșnică, vindecare și sănătate. Această vindecare este atât un act de milă, cât și un act de putere. Este cu siguranță un act de putere din partea lui Dumnezeu, căci Iisus este Dumnezeu deplin. Dar această vindecare este și un act de putere din partea omului, căci în Iisus natura umană își află desăvârșirea. În Iisus voința umană, unită și supusă celei dumnezeiești, este cea care face minuni și redă naturii legile dintâi. Acestea au fost deformate prin păcatul adamic, iar asta a adus în lume boala, suferințele și moartea. De atunci natura trebuie să caute prin ea însăși să își recapete echilibrul, iar asta nu se întâmplă doar din voinţa divină, ci poate fi și efectul implicării voinței umane, care prin Iisus-omul își recapătă capacitatea inițială de a reda vindecarea, lumina și viața lumii decăzute aflată în suferință. Așa cum la început a creat lumea prin Cuvânt, astăzi Dumnezeu restabilește firescul prin Cuvânt: „Şi Iisus i-a zis: Vezi! Credinţa ta te-a mântuit. Şi îndată a văzut (...)” (Luca 18, 42).

Noi, oamenii, suntem cu toții incapabili să vedem lumina lui Dumnezeu. De aceea pentru fiecare dintre noi botezul este o veritabilă naștere și vindecare, o naștere din nou și o deschidere a ochilor spre lumina cea adevărată, mai tare ca lumina soarelui și care ne umple sufletul de bucurie. Este și aceasta o perspectivă din care putem înțelege pericopa evanghelică citită astăzi: deschiderea ochilor noștri către Lumina cea adevărată care este Hristos, minunea împlinită astăzi ne trimite cu gândul către Taina Sfântului Botez. Ochii sufletului nostru se deschid prin voința Domnului care ne poruncește să ieșim din întuneric la lumină, să ne întoarcem de la moarte la viață. Când ochii se deschid și inima devine clarvăzătoare, atunci cuvintele din Predica de pe Munte: „Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8), devin pentru noi o mângâiere duhovnicească.

Cu orbul vindecat astăzi aflăm că suntem datori să Îl mărturisim pe Hristos, chiar și atunci când cei din jur ne îndeamnă la tăcere, sau poate mai ales atunci. Însă, trebuie să fim conștienți că nu știm dacă sau când această mărturisire publică a credinței noastre în Hristos nu va însemna pierderea avantajelor sociale pe care le avem sau chiar martiraj.

Ne rugăm ca Hristos Domnul să aducă lumina în sufletele noastre în această perioadă în care, prin nevoință duhovnicească, ne îndreptăm cu nădejde spre lumina cea neînserată a Betleemului.

 

*Cuvânt la Duminica a XXXI-a după Rusalii, Vindecarea orbului din Ierihon