În mormânt, Viaţă, Pus ai fost, Hristoase…

13 Aprilie 2017

* meditaţie la Sfânta şi Marea Vineri - Prohodul Domnului *

Cântările din Sfânta și Marea Vineri reproduc patimile, moartea și îngroparea Mântuitorului. Aceasta este o zi aliturgică, deoarece se retrăiește Jertfa Mântuitorului pe Cruce, e o zi de profundă întristare ce ne conduce cu mintea la răstignirea Mântuitorului. Denia Prohodului este una dintre cele mai importante, impresionante și tulburătoare slujbe din cultul Bisericii noastre, fiind atribuită imnografului bizantin Iosif Studitul (1826).

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Această ultimă săptămână din Postul Mare se numește Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului Iisus Hristos, Cel Care S-a dat pe Sine jertfă la plinirea vremii pentru răscumpărarea noastră din robia păcatului și a morții. Din punct de vedere liturgic, această săptămână este una dintre cele mai dense, deoarece, analizând fiecare serviciu divin, imnurile, cântările, psalmii, citirile evanghelice, înțelegem că sunt încărcate de profunzime, găsind în ele sensuri pentru viața noastră de autentici creștini, încât cele șapte zile ale Săptămânii Pătimirilor parcă sunt trepte ale unui urcuș duhovnicesc pe Golgota, pentru a acompania pe Iisus, Cel care S-a jertfit pentru noi, pentru a ne răstigni împreună cu El, pentru a pătimi împreună cu El, pentru a fi îngropați împreună cu El, ca să înviem împreună cu El. Aceste șapte zile, ce reprezintă Drumul Crucii, presupun un urcuș duhovnicesc ce are o valoare fundamentală pentru noi, deoarece însăși viața noastră este un urcuș. Chiar latura biologică a vieții umane este împărțită în șapte trepte până ce omul ajunge la senectute, pentru ca apoi să treacă prin moartea biologică și ulterior să se nască la o altă formă de existență, într-un alt timp, care nu se mai măsoară convențional, așa cum îl măsurăm în această lume efemeră. Așadar, viața noastră este un continuu urcuș duhovnicesc în încercarea de a-L urma pe Hristos, iar în această parte ultimă a vieții lui Hristos, care este partea cea mai densă și mai misterioasă, mistică și mistagogică, regăsim sensul existenței noastre.

Ca ființe umane, suntem neputincioși în a înțelege și cuprinde tot ce a vrut să împlinească Hristos prin aceste pătimiri pe care le-a suportat din mâna omului, din mâna creației Sale. Este greu să înțelegi cum Cel care creează este osândit la moarte și omorât de creatură. Astăzi ne desfășurăm activitatea înconjurați de mașini sofisticate, calculatoare. Omul a creat aceste mașini cu forță distrugătoare, încât ajunge să nu le mai poată stăpâni. Deci noi care creăm am putea fi martori la împotrivirea creației sau invenției noastre, dacă nu știm să le controlăm întrucâtva. Tot așa și omul care a ieșit din mâna Creatorului, nemairămânând conectat la rațiunea divină prin rațiunea sa proprie, a ajuns să se separe de izvorul din care el descinde, izvorul vieții sale, Dumnezeu, și atunci iată că omul creat de Dumnezeu omoară pe Dumnezeu. Într-o expresie occidentală se spune că omul l-a omorât pe Dumnezeu, dar n-a murit Dumnezeu, ci tot omul este cel care moare. Așa trebuie să înțelegem pătimirea lui Iisus Hristos care a venit din partea creaturii.

Hristos S-a întrupat asumându-și până la capăt destinul omului, până la moarte. Hristos singur, părăsit, a urcat Golgota pătimirilor purtând povara păcatelor noastre, a lui Adam întreg. El a băut paharul până la fund și S-a botezat cu botezul Crucii, a suferit dureri fizice și morale, trecând prin suferință reală; nu a fost o răstignire simbolică, aparentă, ci una reală. Taina Crucii îmbracă misiunea Domnului Hristos în lume. El S-a pogorât la umanitate coborând treptele chenozei, ale crucii, a îndurat cumplitele suferințe pentru a demonstra că a fost om adevărat, nu o prezență aparentă. Crucea este punctul interferenței cerului cu pământul și a spiritului cu materia, este axa lumii și cheia înțelegerii Tainei vieții și a morții lui Hristos. În acest sens, crucea ne apare ca o imagine concentrată a lumii care se deschide Împărăției, a timpului care se deschide veșniciei. Hristos a răscumpărat ființa noastră cu preț inestimabil. Cruzimea ostașilor, uneltele supliciului, cununa de spini, loviturile primite, pe toate le-a primit pentru a ne arăta marea Sa iubire pentru noi. Taina iubirii lui Dumnezeu pentru om implică o suferință extremă, tragică, o iubire ce coboară până la Iad, o suferință a cărei taină rămâne de nepătruns. El a băut un pahar pe care nimeni nu-l putea bea și s-a smerit lăsându-se pradă tuturor înjosirilor. Mâinile însângerate și străpunse de cuie sunt aceleași care s-au atins de ochii orbilor, de trupurile neputincioase ale paraliticilor, de trupurile neînsuflețite, ele s-au deschis la întoarcerea fiului risipitor și au rămas țintuite pe Cruce îmbrățișând Universul. Asemenea unui pelican, El și-a lăsat coasta străpunsă pentru ca din ea să ne împărtășească adevărata viață: „Ca un pelican, împungându-Te acum Cuvinte, Înviezi pe fiii Tăi, revărsându-le din coasta Ta, izvor mântuitor”.

Din Trupul Său a izvorât puterea transfigurării ființei noastre actualizată prin tainele Bisericii. Sângele și apa eliberate de suliță nu sunt altceva decât Împărtășania și Botezul, taine ce integrează ființa umană în comuniune de iubire interpersonală cu Dumnezeu. Așa cum Eva ia ființă din Adam, fiind mama fiilor neamului omenesc, tot așa Biserica se naște din coasta lui Adam cel Nou și este maica duhovnicească a omului celui nou, ce se naște din apă și din Duh la viața cea veșnică în Hristos, așa cum precizează Sfântul Ioan Gură de Aur: „Din coasta lui Adam s-a plămădit femeia, din coasta cea însulițată a Domnului s-a plămădit Biserica”. În prima stare a deniei Prohodului, de asemenea, se subliniază ideea izvorârii vieții din coasta lui Hristos-Noul Adam, așa cum din coasta lui Adam cel dintâi a ieșit Eva (viață): „Cela ce din coasta lui Adam cel dintâi pe strămoș ai plăsmuit, ești-n coastă-mpuns și izvor curățitor ne izvorăști”. Sângele Său curs din coastă se adună în potirul euharistic și ne adapă din iubirea dumnezeiască și viața scursă din trupul Său ne-o oferă pentru veșnicie. Golgota a fost punctul culminant ce a concentrat în sine suferința Mântuitorului, iar moartea Sa pe Cruce este punctul central al slujirii arhierești a Domnului. În Jertfa Crucii, Hristos cuprinde întreaga umanitate, ca Adam cel Nou, restaurând, înnoind, sfințind și îndumnezeind firea umană în Hristos și încorporându-ne prin Sfintele Taine în Trupul Său care este Biserica.

Deniile ne introduc în această atmosferă, reușind să reconstruiască evenimentul relatat de evanghelii, iar noi retrăim răstignirea și așezarea în mormânt. Hristos a băut paharul până la ultima picătură, a murit pentru a ucide păcatul. El a murit pentru om țintuind păcatul pe Cruce și îngropându-l. Hristos nu a murit pentru că Pilat l-a judecat greșit sau pentru că a fost vândut de Iuda, ci pentru că trebuia să moară. El nu a murit pentru El Însuși, ci pentru umanitate. Rana adâncă din ființa umană a putut fi vindecată doar prin rana Răstignitului, așa cum relatează evanghelistul Vechiului Testament, Isaia: „prin rana Lui noi toți ne-am vindecat” (Isaia 53, 4-5). Taina morții Fiului se vede în paradigma grăuntelui de grâu care trebuie să moară ca să poată aduce rod. Pătimirile și moartea Sa sunt exemplele celei mai înalte iubiri față de om, sunt jertfa de ispășire pentru păcatele întregii lumi (I In. 2,2).

Cântările din Sfânta și Marea Vineri reproduc patimile, moartea și îngroparea Mântuitorului. Aceasta este o zi aliturgică, deoarece se retrăiește Jertfa Mântuitorului pe Cruce, e o zi de profundă întristare ce ne conduce cu mintea la răstignirea Mântuitorului. Denia Prohodului este una dintre cele mai importante, impresionante și tulburătoare slujbe din cultul Bisericii noastre, fiind atribuită imnografului bizantin Iosif Studitul (1826). Cântarea Prohodului prezintă încheierea suferințelor și așezarea în mormânt a Mântuitorului. Prohodul este, de fapt, slujba de înmormântare cântată în trei stări ale căror imnuri alcătuite din strofe de 3 sau 4 versuri interpretate duios exprimă sentimentul de durere pentru suferințele Mântuitorului.

Punctul central al Deniei de vineri, numită a Sâmbetei celei Mari, este cântarea Prohodului Domnului. Prima stare prezintă așezarea trupului Domnului în mormânt și neputința morții de a reține pe Cel ce este Viața lumii și, mai mult decât atât, Hristos coboară până în adâncurile Iadului pentru a-l găsi pe Adam și a dezrobi neamul omenesc, gonește întunericul iadului prin lumina Sa, eliberează sufletele drepților. Universul se cutremură, îngerii își acoperă fețele văzând pe Creator în mormânt: „Cum se vede mort Stăpânul vieții! Și de ce-n mormânt Se-ncuie Dumnezeu?” Maica e înfățișată sfâșiată de durere și tânguindu-se, Iuda este judecat pentru că L-a vândut, poporul hrănit cu mană în pustie este acum blestemat.

Starea a doua prezintă durerea Maicii la vederea Fiului mort care este martoră la împlinirea profeției lui Simeon, atunci când ea a adus pe Prunc la 40 de zile: „Doamne, Maica Ta, pironit văzându-Te pe cruce, de amară întristare, sufletul ei s-a pătruns de cuie și de sabie”, „Vai, s-a împlinit a lui Simeon proorocie, că prin inima mea sabie a trecut”. Hristos este văzut ca un Luceafăr și un Soare care apune sub pământ, pentru ca de acolo să ridice pe omul cel căzut, este Viața izvorâtă din Tatăl și împărtășită celor din Iad. Tot aici este relatată bucuria lui Adam la vederea Luminii, biruința morții și dumnezeirea Îngropatului, Care rămâne nedespărțit de Dumnezeu Tatăl: „Sus văzându-Te, de Părinte nedespărțit, Doamne, iară jos cu trupul mort, sub pământ fiind, serafimii s-au înfricoșat acum”. Tot în această a doua stare este prezentată nerecunoștința creației și nedreptatea făcută Ziditorului, astfel Judecătorul lumii fiind judecat de Pilat și osândit, Viața lumii este pusă în mormânt, iar Cel ce spânzură pământul pe ape este întins pe lemnul crucii. Starea a doua se încheie cu îndemnul adresat Maicii de a mijloci înțelegerea și unitatea în Biserică: „Ceea ce-ai născut, Preacurată Fecioară, viața, potolește dezbinarea în Biserică și dă pace, ca o bună, tuturor”.

Starea a treia relatează durerea Maicii la vederea trupului mort al Fiului și răspunsul Fiului: „Nu mai plânge, Maică, pe Adam și Eva; ca să-i slobod Eu sufăr”. Starea a treia reia ca un laitmotiv cutremurarea pământului în momentul pogorârii trupului mort al Creatorului său, plângerea Maicii și a martorilor îngropării, neliniștea Universului, dar și speranța învierii, așa cum e relatată în ultima strofă a acestei stări: „Robilor tăi, Maică, dă-le ca să vadă-nvierea Fiului tău!” Așadar, cântarea Prohodului prezintă neliniștea și durerea celor ce îngroapă Trupul Domnului pe parcursul celor trei stări care reprezintă cele trei zile petrecute de Domnul în mormânt, însă finalul este dătător de speranță, știind că Hristos a murit pentru a învinge prin moartea Sa puterea morții. Multe alte versuri ale acestei stări cântă această speranță: „Scoală-Te, Îndurate, și pe noi ne scoate din a gheenei groapă”, „Doamne, înviază, zice vărsând lacrimi Maica Ta ce te-a născut”, „Înviază în grabă alungând durerea Curatei tale Maici”, „Pace în biserici, lumii mântuire prin învierea-Ți dă-ne!”. Hristos este prezentat ca smerit șezând într-un mic mormânt, socotit în rând cu răufăcătorii. Cu toate acestea El, deși în mormânt, rămâne nedespărțit de Tatăl, moare ca un om și înviază ca un Dumnezeu.

În această seară vedem pe Hristos Care a venit să salveze pe om, creatura sa iubită și perfectă, Care are atribute ce nu aparțin acestei lumi empirice, biologice. Are afecte care aparțin altei lumi transcendentale, el mișcându-se în ceea ce este fizic, dar de fapt scopul său este să ajungă în metafizic. El acționează în istorie, aranjează istoria potrivit înțelegerii și inteligenței Sale, dar El este o ființă metaistorică, metalogică, dincolo de înțelegerea noastră pur umană, de aceea poate că orice gest revelat, orice cuvânt, orice fenomen, orice învățătură spusă de El la plinirea vremii pentru noi trebuie să fie un mesaj, și, în seara aceasta, Hristos ne cheamă la umbra crucii Sale să înțelegem sau să lăsăm taina misterul să vorbească de el însuși în noi.

Ce ne revelează răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos de care facem pomenire în seara aceasta de priveghere? De ce a murit Hristos la plinirea vremii? Oare moartea Sa a fost o fatalitate și un insucces al Lui? Din textele evanghelice observăm că și cei mai apropiați ai Lui, când L-au văzut prins, L-au părăsit. Petru, care Îi spusese că nu-L va lăsa să meargă la moarte, văzând condamnarea lui Iisus, s-a lepădat de El, spunând: „nu cunosc pe omul acesta”. Deci jertfa lui Iisus putea fi o fatalitate, dar n-a fost așa! Petru L-a urmat o vreme, apoi L-a părăsit, însă în afară de el mai era cineva care a stat aproape de Hristos Învățătorul, fiind martorul tăcut al acestui final de neimaginat, și anume Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, mama Lui, care chiar dacă nici ea nu a înțeles profunzimea planului lui Dumnezeu pentru umanitate, totuși L-a urmat cu ființa sa de mamă ajungând până în preajma crucii. Este greu să vezi și să accepți ca Fiul tău să fie răstignit pe cruce și să stai lângă Dânsul neputincioasă fiind. Dar toate aveau un sens, toate erau înscrise într-un plan, planul lui Dumnezeu din eternitate, pe care l-a înțeles și ea și cei care Îl părăsiseră după ce Hristos S-a întors biruitor din moarte, pentru faptul că El a împlinit lucrarea Sa, așa cum s-a spus în Evanghelie și s-a descoperit de Duhul Sfânt prin profeți. Dumnezeu nu ne-a dictat ce să facem, dar ne-a deschis simțămintele sufletului nostru ca să percepem taina lui Dumnezeu în raport cu noi, taina restaurării ființei umane. Duhul lui Dumnezeu ne-a făcut să înțelegem și a descoperit în noi sensurile înnoitoare ale existențialității, care ne dau perspectiva infinitului și a transfigurării noastre. Maica Domnului a fost lângă cruce, iar fiului Său, Apostolului Ioan, primului fiu iubit al Mântuitorului, care la Cina cea de Taină și-a aplecat capul pe pieptul Lui, i-a fost încredințată Maica Domnului, care este icoana Bisericii. I s-a încredințat lui pentru ca să aibă grijă de ea, de cea care după moarte urma să aibă grijă de toți fiii Bisericii, făcându-i să devină fii ai lui Dumnezeu după har.

Așadar, tainele se succed în aceste zile ale pătimirilor și ne descoperă valori care ne ajută să urcăm pe treptele cunoașterii către asemănarea cu Dumnezeu, făcându-ne să ieșim din fizic și să intrăm în metafizic. Pentru a ajunge în viața veșnică trebuie să cunoaștem pe Cel ce este Cuvântul întrupat, ca atunci când descoperim cuvântul lui Dumnezeu ziditor, tainic, să descoperim în noi icoana hristică pe care a spălat-o cu scump sângele Său curs pe Sfânta Cruce.

În această zi de doliu pentru creștinătate, suntem chemați la meditație sfântă, iar când vedem crucea așezată în mijlocul bisericii să ne gândim la crucea pe care a pus-o Hristos pe umerii noștri pentru a o purta cu demnitate, căci El știe greutatea crucii pe care trebuie să o așeze pe umerii fiecăruia dintre noi, iar când această cruce ni se pare grea și apăsătoare să nu uităm că El este purtătorul crucii împreună cu noi. Atunci când omul Îl ajută pe Iisus să ducă crucea așa cum L-a ajutat Simon din Cirene, când noi alergăm pe cărările labirintice ale acestei lumi, când nu mai avem nicio nădejde, Iisus va deveni acel Simon ce ne va ajuta să ducem crucea suferințelor, a necazurilor, pe urcușul ce merge pe Golgota.

Această seară binecuvântată și tainică încheie efortul duhovnicesc al pelerinilor ce au urcat treaptă cu treaptă această perioadă a Postului Mare, oprindu-se la intrarea mormântului pecetluit și supravegheat de ostași. L-am văzut pe Hristos țintuit pe cruce și ne-am tânguit împreună cu Maica Sa la auzul cuvintelor tulburătoare adresate Tatălui ceresc în agonia morții. După așezarea pietrei la intrarea mormântului, o liniște apăsătoare s-a așternut peste întreaga umanitate, o taină de nepătruns pentru puterea noastră limitată de înțelegere. Dezamăgirea, neîncrederea, teama, întrebările fără răspuns sunt singurele certitudini ce au răscolit mințile tulburate ale apostolilor. Sâmbăta cea Mare este ziua tăcerii absolute, a vidului existențial, este un timp suspendat ce nu poate primi sens decât tot prin intervenția lui Dumnezeu. În această tăcere să așteptăm și noi priveghind și rugându-ne pentru ca Hristos să învieze biruind moartea și să ne învieze și pe noi din moartea patimilor în care singuri ne-am îngropat.