Lunaticul şi Iisus

Când Hristos era pe munte pentru actul teofanic,
A ajuns întru mulţime un bătrân c-un fiu lunatic.
Obosiţi păreau, sărmanii, după lungul drum parcurs,
Dar voiau, cu toată graba, ca să vadă pe Iisus.

Un apostol din cei nouă îl întrebă deosebi:
„Ce vrei de la El, bătrâne, ce-ai dori ca să-L întrebi?”
„Nu vreau nimic pentru mine, ci pentru fiul bolnav!
Moare sufletul în mine ştiind cât este de grav.

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Are un duh de slăbiciune, cade uneori în foc,
Alteori se duce-n apă şi nu pot ca să îl mai scot.
Cade şi se zvârcoleşte şi face spume la gură,
Pleacă noaptea singuratic, ca o străină făptură.

L-am dus pe la vraci şi doctori, dar nimic nu s-a-ntâmplat.
L-am dus şi la sinagogă, şi tot nu s-a vindecat.
Dar am auzit prin oameni că numai Iisus Hristos
Ar fi cel care ar face acest copil sănătos.”

„Da, aşa-i!”, zice-un apostol, „însă este pe Tabor.
Vom încerca noi, sărmane, să-ţi venim în ajutor.
El ne-a dat şi nouă darul de a vindeca bolnavii,
De a izgoni pe diavoli sau de a elibera sclavii.”

Omul, auzind acestea, îndată s-a învoit.
Dar nici unul din apostoli, încercând, n-a izbutit.
Înspre seară, în mulţime, iată, apare Iisus.
Tatăl ia copilu-n braţe şi-naintea Lui s-a pus.

Cade în genunchi şi-I zice, având lacrimi pe obraz:
„Doamne, miluieşte-mi fiul şi mă scoate din necaz!”
Începe apoi bătrânul să îi spună lui Iisus
Cum diavolul îl posedă şi-n ce stare l-a adus.

Apoi, în final, îi spune cum apostolii, zeloşi,
Au încercat ca să-l scoată, dar au fost neputincioşi.
Auzind aceste vorbe de la tatăl disperat,
Iisus spre cer priveşte şi din suflet a strigat:

„O, neam rău şi îndărătnic, până când voi fi cu voi?
Cât voi mai suferi oare al vostru grotesc război?”
Iar după ceste vorbe şi după un lung oftat,
Iisus, îmblânzind glasul, cheamă-ndată pe băiat.

A scos demonii dintr-însul şi l-a dat tatălui său,
Iar acesta-I mulţumeşte, preaslăvind pe Dumnezeu.
După ce plecă bătrânul, apostolii, separat,
Când erau doar între dânşii, pe Iisus l-au întrebat:

„De ce noi n-am fost în stare să scoatem acest demon,
Oare pentru că acesta avea-ntrânsul legheon?
Mântuitorul, privindu-i cu multă bunăvoinţă,
Le zice, uşor mustrându-i: „Aveţi puţină credinţă!

Dacă aţi avea credinţă, cât o grână de muştar,
Aţi muta munţii în mare şi i-aţi readuce iar.
Însă, dragii mei prieteni, astfel de duhuri murdare,
Se scot doar cu rugăciune, post şi credinţa tare.

Va veni şi timpul vostru când, prin Duhul, veţi ajunge
Să distrugeţi pe satana care-nchis în iad va plânge.
Dar să nu uitaţi un lucru, luaţi aminte ce vă zic:
Că făr’de mine-n asta lume nu puteţi face nimic!

Eu vă voi spori credinţa în această lume rea
Şi vreau ca toţi să rămâneţi uniţi în iubirea mea!”

* Meditație lirică la Duminica a X-a după Rusalii (Vindecarea lunaticului).