Învierea fiului văduvei din Nain. Nașterea pentru o nouă viață

Evanghelia din această duminică (Luca 17, 11-16) ne aduce în atenție una dintre cele trei învieri pe care le-a înfăptuit Iisus pe parcursul vieții Sale terestre. În afara Învierii săvârșite de El asupra propriei Sale persoane, Evagheliile prezintă trei momente diferite ale unor învieri săvârșite asupra unor tineri. Cele trei conțin în ele un anumit progres al manifestării puterii lui Dumnezeu, din înviere în înviere, crescând în intensitate și înțelegere, epectatic, descoperindu-ne în egală măsură dumnezeirea Celui care le-a săvârșit.

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Am spune că Iisus a procedat ca la crearea lumii, când a făptuit totul bine. A văzut că toate erau bune foarte, mergând din bine în bine, și apropiindu-se în felul acesta de ziua încununării lucrării Sale, zidind pe om și așezându-l în mijlocul lucrului mâinilor Sale pentru a se bucura de creație împreună cu Ziditorul său, și pentru a se odihni contemplând frumusețile create.

 

Doar cei fără nădejde mor

Să ne amintim de prima înviere, cea a fiicei lui Iair. Înainte de a ajunge în casa unde se găsea fiica mai marelui sinagogii, prietenii îi spun acestuia să nu mai deranjeze pe Învățătorul, pentru că aceasta a murit, însă Hristos încearcă să-i liniștească, zicându-le că ea „nu a murit, ci doarme”. Numai cel care se desparte de lumea aceasta fără nicio speranță, moare. Însă pentru credința tatălui său, această fiică a fost deșteptată din moarte ca dintr-un somn. Când s-a trezit, prima persoană pe care a văzut-o a fost Hristos – Calea, Adevărul și Viața lumii. Doar cei fără nădejde mor, iar cei ce-L poartă pe Hristos în ei se trezesc din moarte înveșmântați în har și lumină, îmbrăcați în haină de nuntă și pregătiți pentru a sta la masă cu Fiul lui Dumnezeu în Împărăția Sa. Acesta este motivul pentru care Hristos spune părinților fetei să-i dea să mănânce, întărind prin aceasta adevărul că doar cei flămânzi de prezența lui Dumnezeu în viața lor se trezesc din moarte, pentru a rămâne în comuniune de iubire cu Dumnezeu. De aici reținem o primă perspectivă. Moartea este un somn, este o trecere către o altă etapă a vieții.

Învierea descrisă astăzi în pericopa evanghelică ne prezintă o etapă în care moartea este confirmată. Fiul văduvei nu era doar adormit, nu era doar „pe moarte”. El era deja depus în sicriu, iar cortegiul funerar îl însoțea, pentru a-l așeza în mormânt. Iisus, plin de compasiune, se apropie și, în primă instanță o consolează pe mama văduvă spunând: „Nu plânge!”. Aceste cuvinte „nu plânge” nu pot să nu ne amintească de cântarea pe care o auzim în Biserică în Săptămâna Mare, când, în Vinerea Mare, la Prohodul Domnului, spunem: „Nu mai plânge, Maică!”. În acea zi Biserica ascultă cu urechile inimii plânsul Maicii Domnului, pe care îl aude și Iisus, care îi vorbește de dincolo de moarte spunându-i „Nu mai plânge, Maică!”. Cântarea Bisericii se termină cu o consolare: „Și la ceea ce era iarăși întorcându-Se prin înviere, ne-a dăruit nouă viața veșnică, ca un bun și iubitor de oameni”. (La Laude, Denia din Vinerea Mare). Hristos spune de multe ori în Evanghelii aceste cuvinte: „Nu mai plânge!”. Între altele, i le adresează femeii păcătoase arătându-i că lacrimile pocăinței i-au înviat sufletul ce fusese îngropat în moartea propriilor păcate; le spune femeilor mironosițe pe drumul Calvarului arătând gravitatea faptei celor ce L-au condamnat la moarte fără ca El să fi avut vreo vină și fără ca ei să fi înțeles sensul venirii și activității Sale în lume. Ele trebuiau să plângă nu pe Cel ce suferea plin de rănile batjocoririi, ci pe cei ce râdeau mulțumiți că puteau pune în practică gândul ascuns încărcat de invidie și zavistie. Îi spune să nu plângă și Maicii Sale aflate la picioarele crucii pentru a ne arăta că lacrimile sunt vărsate doar de cei care nu mai au nicio nădejde sau de cei ce din prea mare bucurie născută dintr-o așteptare îndelungată, își revarsă această emoţie astfel. Aici, pe cruce, Răstignirea Sa era o moarte ce avea în lăuntrul său germenele învierii, o moarte care prin puterea Răstignitului putea birui boldul morții. De aceea Maica nu trebuia să verse lacrimi de durere, ci trebuia să aștepte zorii învierii pentru a vărsa lacrimi de bucurie.

Astfel, același Dumnezeu repetă aproape identic aceleași cuvinte și în Nain, iar apoi „apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te”. (Luca 7, 14) Îi spune și văduvei din Nain aceleași cuvinte pentru că ea, plângându-și fiul mort, era o prefigurare a momentului de pe Golgota, era o anticipare a tânguirii Precistei la picioarele crucii. Ea nu trebuia să mai plângă pentru că Cel ce se atinsese de sicriu era Cel din care izvora puterea vindecării oricărei răni, chiar și a celei provocate de moarte.

 

Hristos este mai puternic decât moartea

Înainte de a aprofunda înțelesurile acestui tablou, să ne amintim despre cea de-a treia înviere, pentru a urmări progresul despre care aminteam la început. Al treilea moment la care facem referire este învierea lui Lazăr. Acesta este readus la viață după trei zile de la înmormântare. Trupul său intrase deja în descompunere, ceea ce face ca aceasta să fie cea mai spectaculoasă dintre cele trei învieri. Astfel, Iisus ne arată că degradarea trupului nu este un obstacol în calea vieții. În Iisus Hristos nu există moarte, ci doar sămânța vieții. Învierea lui Lazăr, a cărui trup descompus de trecerea timpului, prin puterea lui Dumnezeu a ieșit din mormânt regenerat, confirmă adevărul înfățișării sfinților cu trupurile înveșmântate în slavă, în văzduh, la Parusia Domnului, a celor pe care marea i-a înghițit și focul i-a mistuit, ura prigonitorilor i-a mutilat sau pământul i-a descompus. Totodată, aceasta confirmă și sensul cuvintelor adresate de Dumnezeu celor care își revendicau originea credinței raportându-se la Patriarhul Avraam: Dumnezeu și din pietrele acestea poate să ridice pe fiii lui Avraam.(Matei 3,9)

Revenind la pericopa evanghelică de astăzi, care ne prezintă învierea fiului văduvei din Nain, imaginea lui Iisus Izvorul Vieții este aici foarte bine evidențiată: moartea nu va avea niciodată ultimul cuvânt! Hristos este mai puternic decât moartea. În Iisus Hristos, noi, muritorii, suntem pentru vecie ai Vieții, căci ea va avea ultimul cuvânt.

Cu Iisus noi credem în nemurire. Așadar, nu credem că totul încetează odată cu moartea. Noi credem în înviere, adică în faptul că victoria vieții asupra morții va viza întreaga lume. Noi credem că Iisus Hristos a înviat și că această înviere cuprinde pe toți cei care Îi aparțin Lui, căci „voi sunteţi trupul lui Hristos şi mădulare (fiecare) în parte”. (I Corinteni, 12, 27)

Când Hristos îl învie pe tânărul de astăzi, pe fiul văduvei din Nain, sau pe Lazăr, prietenul Său, ne arată nouă că Împărăția lui Dumnezeu a început cu El. Minunea este un fel de eșantion din Împărăția lui Dumnezeu, care ni se pregătește nouă și care va fi inaugurată într-o zi și în care – după cuvintele Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan – „moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi” (Apocalipsa 21, 4), ci doar viață veșnică.

 

Moștenitori ai vieții veșnice

Astfel, nu mai suntem candidați la moarte, ci moștenitori ai vieții veșnice. Moartea trupurilor va veni, dar pentru creștini aceasta nu înseamnă nimic, căci Iisus Hristos este Domnul Vieții. El reface ceea ce moartea distruge: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!” Nu există bătrânețe în Iisus Hristos.

Această victorie asupra răului a început cu fiecare dintre noi, în chip nevăzut, în ziua botezului nostru. Atunci trecem cu toții de la moarte la viață. Cu botezul primim prima garanție a învierii noastre. Ne naștem la o viață nouă, ca o nouă făptură, după chipul și asemănarea Celui care împreună cu noi moare și înviază coborând și ieșind din apele baptismale. Moartea pentru lumea aceasta și renașterea la noua viaţă în Hristos ca descendenți din Adam cel nou, iată garanția înveșnicirii noastre.

Și, de fiecare dată când Iisus traversează cursul vieții unui creștin, care, în ciuda prezenței Mântuitorului, simte în sine ravagiile decăderii produsă prin influența duhurilor rele, este pentru a-i spune: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!”

În special, ceea ce pare a ne spune fiecăruia în această duminică, este că noi suntem adunați în jurul altarului, unde sunt Trupul și Sângele Său, care trebuie să devină hrană. Acum auzim cu toții: „Tinere, scoală-te! Apropie-te și mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu și vei moșteni viața veșnică”. Euharistia este hrana nemuririi pentru că ea are puterea de a uni pe cel care o primește cu Cel ce a biruit moartea.

Amin.

*Cuvânt la Duminica a XX-a după Rusalii. Învierea fiului văduvei din Nain.