Dumnezeu nu pedepseşte, ci iubeşte!*

Iisus vorbea în pilde, ca poporul să nu vadă

Sau, când aude cuvântul, nimeni să nu-l înţeleagă.

De ce oare a zis Dânsul "să nu'nţeleagă poporul"?

Ce taină oare ne-ascunde Iisus Mântuitorul?

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Misterul se-nţelege mereu doar intuitiv,

Pentru că în asta lume totul este relativ.

O pildă ne dă ideea de ce este-n transcendent,

Prin imagini şi prin pilde ni-l aduce-n imanent.

Pe Dumnezeu creatorul, necreat şi veşnic viu

Nu-l pătrundem în esenţă, însă îl vedem prin Fiu.

Dacă l-am văzut pe Fiul, asta ne este de-ajuns.

În Fiul venit în lume, ipostatic s-au ascuns

Tatăl - nenăscut şi Duhul - în fiinţa nepătruns.

Noi, când contemplăm misterul, primim sensuri negrăite:

Dumnezeu se revelează prin imagini infinite.

Împărăţia nevăzută care Fiul a deschis

O cunoaştem deci din pilde şi ne este de ajuns.

***

Într-o zi, Mântuitorul le vorbea despre unire,

Cum să se ajute fraţii să muncească în iubire.

El voia ca orice treabă pozitivă, pe pământ,

Să se facă cu nădejdea c-o plinim prin Duhul Sfânt.

Zise,deci, Iisus acestea, reluând din nou cuvântul:

„Adevăr vă spun Eu vouă cei ce stăpâniţi pământul:

Dacă doi sau trei gândi-vor în privinţa vreunui lucru,

Să îl facă împreună după ce şi-au dat cuvântul!

Apoi, îndreptându-se spre Tatăl, să ceară cu stăruinţă,

Iar El, milostiv, din ceruri, va-mplini a lor cerinţa.

Așa triada ce s-adună va lucra mult mai cu spor,

Dacă are conştiinţa că El e-n mijlocul lor.”

Auzind aceste vorbe Verhovnicul îl întreabă:

„Doamne, omul mai greşeşte când se apucă de treabă!

De câte ori dai iertare de îţi greşeşte vreun frate?

Că eu nu cred că se poate mai mult decât cifra şapte.”

Iisus Hristos, privindu-l cu blândeţe şi candoare,

Se aşează pe-ndelete şi-i răspunde cu răbdare:

„Adineaori, frate Simon, vă-ndemnam s-aveţi iubire,

Să trataţi semenii voştri cu tact şi nepărtinire.

Dacă unul tot persista în greşeală şi-i rebel,

Mergi de-l mustră fără martor, între tine şi-ntre el.

Dacă l-ai convins e bine, dobândit-ai al tău frate.

Dacă nu, atunci insistă cu doi martori, de se poate!

Dojana şi mărturia vor schimba înverşunarea,

Îndreptându-ţi răzvrătitul şi, apoi, îi dai iertarea.

Şi de se-ncăpăţânează şi persistă-n răutate,

Dă-l atunci în judecată, la popor, după dreptate.

Dacă de popor n-ascultă şi-are sufletul hain,

Doar atunci îl poţi respinge ca p-un vameş sau păgân.”

Iisus a spus acestea să tratăm pe fiecare,

Cu multă îngăduinţă, cu iubire şi răbdare.

Avem, totuşi, datoria să iubim pe cel greşit,

Chiar de el nu se întoarce rămânând nepocăit,

Nu de şapte, nici de zece, nici de şaptezeci de ori,

Ci de şaptezeci ori şapte, treb'e să fim iertători.

 

Ca să-nţeleagă preceptul, pentru poporul din ghildă

Iisus Învăţătorul a rostit aceasta pildă:

«Raiul cel creat, dar veşnic, poate fi asemănat

Cu-o grădină, îngrijită de un om, ca împărat.

Într-o bună zi, acesta a voit s-analizeze

Munca celor ce-i pusese în grădină să lucreze.

Între slugile cinstite a găsit şi un nemernic,

Care-adesea îl frustrase şi-i era mare datornic.

Nu se ştie cum făcuse, dar avea împrumutaţi

Pe lângă mici lucruşoare, peste zece mii talanţi.

"Mare-ţi este datoria!", zise dreptul împărat,

„Cum de ai ajuns datornic, spune-mi, ce s-a întâmplat?”

"Ani de a rândul, minţi sluga, doar necazuri am avut

Şi de fiecare dată ţi-am cerut bani împrumut."

"E prea mare datoria!”, zise Omul-împărat.

"Pentru asta, fără scrupul, vei fi aspru condamnat."

Ceru câtorva sfetnici să cheme numaidecât

Eghemonii-mpărăţiei, cărora le-a poruncit:

"Puneţi-i mâinile-n lanţuri şi picioarele-n obezi,

Bateţi-l cu scorpionul, până vede stele verzi,

Vindeţi-i totul din casă, pe femeie şi copii,

Să rămână-n închisoare până totul va plăti!”

Auzind sentinţa dată, cu multă condescendenţă,

Omul izbucni în lacrimi şi-n genunchi ceru clemenţă:

„Doamne, fie-ţi milă! Doamne, mai îngăduie-mi o zi,

Că îţi voi întoarce toate, datoria-ţi voi plăti!”

Însă, Stăpânul grădinei, chiar știindu-i fățăria,

Se milostivi de dânsul, ştergându-i şi datoria.

Dar, ieşind omul acela liber între gospodari,

Întâlni un semen care-i datora nişte dinari.

Îl prinse de gât, tâlharul, că pe un răuvoitor

Şi-i spuse cu-ameninţare: „Plăteşte ce-mi eşti dator!”

„O, fii milostiv, fârtate, că eşti slugă, ca şi mine.

N-am nici un bănuţ prin care să cumpăr copiilor pâine.”

Nici n-a vrut ca să audă sluga cea neiertătoare

Şi-ameninţându-l cu moartea, l-a băgat la închisoare.

Toţi văzură nedreptatea şi tot ce s-a întâmplat.

Înnegriţi de supărare, au plecat la împărat.

Lui i-au spus cu amănuntul de sluga neiertătoare,

Cum şi-a sugrumat vecinul, punându-l în închisoare.

S-a întristat şi împăratul, iar după un greu oftat,

A chemat iar eghemonii s-aducă neapărat

Pe cel ce n-a dat iertare celui ce era dator,

Adică sluga vicleană, harpagon neiubitor.

Ce-a urmat, totul se ştie, e firesc ce s-a-ntâmplat:

Robul cel nemilostiv a şi fost întemniţat.»

***

Aşadar, să înţelegem că Dumnezeu doar iubeşte,

El e milostiv şi tandru, pe nimeni nu pedepseşte!

Dar atunci când foloseşte dreptatea ca însuşire,

Noi, oamenii, înţelegem prin aceasta pedepsire.

El ne iubeşte de facto şi ne iartă când greşim,

În schimb, însă, El ne cere să iertăm şi să iubim.

 

*Meditație lirică la Duminica a XI-a după Rusalii, a Datornicului nemilostiv