Din iubire, Hristos devine pentru noi ca Simon Cirineul

*Predică la Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci – Convorbirea lui Iisus cu Nicodim*

            Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci conţine o pericopă evanghelică în care ne este prezentat încă o dată motivul Întrupării şi al Înălţării Domnului Iisus Hristos, motivaţie însoţită de amintirea prefigurării Sfintei Cruci în Vechiul Testament prin şarpele de aramă înălţat de către Moise în pustie. Acest eveniment din Vechiul Testament este interpretat nu de apostoli sau de exegeţi, ci de Însuşi Mântuitorul, corectitudinea tâlcuirii fiind astfel incontestabilă.

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Înainte de a intra în miezul evangheliei, trebuie făcute câteva precizări, care vor contribui la înţelegerea mai uşoară a pericopei care se citește în biserici în Duminica dinaintea înălțării Sfintei Cruci.

 

Iubirea adevărată este cea trăită și asumată

 

Trebuie să nu uităm că omul n-ar fi putut conştientiza niciodată de unul singur iubirea infinită a lui Dumnezeu faţă de el. Iubirea adevărată nu se exprimă doar prin cuvinte emoţionante, înduioşătoare, ci mai ales prin fapte, pentru că acestea dovedesc autenticitatea cuvântului. Domnul Iisus Hristos, deşi este Logosul întrupat în istorie la plinirea vremii, lucrează numai prin faptă. Faptele Lui arată autenticitatea cuvintelor Lui. Iubirea lui Dumnezeu faţă de om, dacă nu e trăită, experimentată în rugăciune, asumată în suferinţă, este aproape imposibil de înţeles. E greu să realizezi, să pricepi, să treci prin filtrul raţiunii, cum este posibil ca slava şi tronul lui Dumnezeu să fie crucea. Cum Înălţarea lui Hristos este în fapt crucea Lui.

Evanghelia Sfântului Ioan este toată construită pe această tainică realitate. Slava lui Hristos este slava crucii Lui. Oare de ce a ales Dumnezeu crucea drept mijloc de manifestare a iubirii şi slavei Lui, ea devenind semnul Fiului Omului, precum și al identității noastre? Cum de Moise primeşte poruncă să înalţe şarpele de aramă pentru a vindeca poporul? De ce? Pentru că vindecarea vine de sus, de la Dumnezeu ca dar, nu în urma unui raport de tipul cauză-efect. Prin urmare nimeni nu are acces la vindecarea cerească, decât prin Cel care S-a coborât de acolo, aşa cum spune Mântuitorul în convorbirea Sa cu Nicodim.

Dumnezeu iubește pe fiecare

 

            Dumnezeu îl iubeşte pe om în primul rând pentru că El l-a creat şi l-a aşezat pe pământ. El îi poartă de grijă și nu-l abandonează. Dovada proniei divine este faptul că, încă de la începutul creaţiei, omul a fost așezat ca un împărat al pământului, pe care, întru libertate, trebuie să-l administreze. Dumnezeu ne-a creat din iubire şi capabili de a îndeplini un rol bine definit în cadrul unui sistem. Fiecare bătaie a inimii îi aminteşte omului că Dumnezeu îl iubeşte.

            Însă, această iubire a lui Dumnezeu – jertfelnică, totală – ar trebui să ne oblige la ceva. Dar tot ceea ce vrea Dumnezeu de la noi este să-L iubim. Aceasta nu înseamnă însă că ne obligă. Dumnezeu nu ne forţează, nu ne silește să îl iubim. Cuvântul lui Hristos ,,silește-i să intre”, trebuie înțeles, sau tradus, cu sensul de ,,convinge-i să...”. Iubirea lui Dumnezeu ne determină să Îl iubim, dar nu ne forţează. Omul poate alege să nu Îl iubească pe Dumnezeu, căci nu e constrâns să o facă. Situația este similară respectării legilor statului. Eşti obligat să respecţi legea, dar dacă alegi să nu o faci, suporţi consecinţele nerespectării ei.

Iubirea este dorința lui Dumnezeu ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină!

 

Actualitatea asumării Crucii, în perspectiva mântuirii

 

Toate precizările teologice, pe care le-am făcut până acum, nu sunt întâmplătoare şi au legătură cu Evanghelia din Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci. Ştim cu toţii că, pentru creştini, crucea trebuie să fie o permanentă actualitate, pentru că în aceasta constă puterea creştinismului. Aceasta este o primă idee importantă, care se desprinde din Evanghelie. Şi, ca să înţelegem mai profund ideea aplicată la timpurile în care trăim, trebuie să precizăm că despre cruce s-a spus de multe ori, că a avut un rol important, în special la începutul creştinismului, în primele veacuri, pentru că, prin ea, ne-a împăcat Hristos cu cerul, cu Dumnezeu, dar, după înfăptuirea operei de Răscumpărare, ea şi-a încheiat misiunea, şi-a isprăvit rolul. În creștinismul actual sunt voci care acceptă crucea ca un însemn identitar creștin, însă doar în amintirea rolului pe care l-a avut la întemeierea creştinismului. Așadar, doar Hristos a trebuit să își asume Crucea, pentru mântuirea noastră. Noi nu avem o astfel de datorie.

Ori nu este așa nicicum. Amintiți-vă de Simon din Cirene, care a fost silit (nu rugat frumos) de către soldații romani să ducă și el Crucea lui Iisus. Acesta venea de la corvezile lui zilnice, de la țarină, și considera că n-are nici o legătură cu acel lemn de ocară pus pe spatele lui Iisus. Acest episod, petrecut în ziua pătimirii lui Hristos, vrea să ne arate că nu țarina este importantă în această viață, ci purtarea Crucii. În acel moment Simon nu a înțeles că este și a lui crucea pe care Iisus o purta pe umeri și că drumul vieții înseamnă drumul Golgotei. Hristos nu purta crucea Lui, ci crucile noastre.

Acum câțiva ani, în Vinerea Pătimirilor, am scris un scurt poem pe care l-am intitulat Urmașii lui Simon. Vă reamintesc un fragment:

În Simon din Cirene s-ascunde, figurat,

Tot omul de pe lume cu sufletul curat.

Prin Simon înțelegem că viața de aici

E drumul spre Golgota, un drum bornat de cruci.

******

Când porți pe umeri crucea ta, gândind la Cel de Sus,

Se regăsește în a mea și-n cea a lui Iisus.

Deci, fiecare-n felul său, să-și poarte crucea sa,

Că toate crucile-n buchet se-nfig pe Golgota.

 

Când Iisus fu răstignit, pe Cruce El murind,

El răstignea a noastre cruci, căci El murea iubind.

 

 Așadar, noi nu trebuie doar să ne bucurăm de roadele Crucii, mulțumind lui Hristos că a dus-o pentru noi, ci să ne angajăm efectiv la purtarea proprii noastre cruci în această lume. Iar în cazul în care vom cădea sub povara ei, atunci Iisus va deveni, El Însuși, Simon din Cirene și ne va purta în brațele Lui cu toată povara noastră. În felul acesta, creştinismul ar părea ca un uriaş capitol spiritual întemeiat şi lăsat nouă ca moştenire. Biserica ar fi percepută ca un rezervor de viaţă spirituală alimentat de Jertfa lui Hristos.

Crucea este o permanentă actualitate pentru creştini şi în primul rând pentru cei care au misiunea să să propovăduiască învățătura lui Hristos între oameni, adică pentru preoți.

Actualitatea crucii nu înseamnă o doctrină specială despre semnificaţia ei, ci înseamnă asumarea ei atunci când împrejurările o cer şi chiar capacitatea de a o suporta oricând s-ar ivi ocazia. Acolo unde Crucea nu mai este actuală, în sensul autentic al cuvântului, creştinismul nu mai are nicio vlagă, nu mai impune respect.

În cruce este concentrată toată puterea creştinismului. Crucea exprimă toate suferințele care pot veni asupra unui om, chiar și jertfa supremă.

 

Asumarea iubirii, asumarea Crucii

 

Părintele Stăniloae spunea într-un articol de-al său că „nu ne mai mântuim contemplând, de la distanţa a două mii de ani, jertfa Domnului de pe crucea Golgotei, oricâte sughiţuri de înduioşare ne-ar cuprinde.”[1] O asumare doar în felul acesta a jertfei lui Hristos, nu este decât o asumare distantă şi nefolositoare. Senzaţia aceasta de actualizare a crucii este aceeași cu trăirea declanşată şi de lectura unui fragment privind destinul tragic al unui erou literar sau de o piesă de teatru. Eu, ca să mă mântuiesc, nu îmi trezesc emoţii citind romanul tragic „Răstignirea lui Hristos” scris de Apostolul Ioan sau de alți scriitori talentaţi ca apostolii Matei, Marcu sau Luca. Creştinismul practicat de mine devine autentic doar atunci când poate trece de la sentimentalismul spectacolului la bărbăţia imitării efective, de la distanţa privirii emoţionante, la apropierea concretă a faptei care întrupează emoţia.

Crucea nu-i pusă în istorie ca să rămână exterioară. Hristos spune: „Priviţi la crucea Mea!” , „Fiecare să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!”[2] Deci, dacă vrei să-L primeşti pe Hristos în tine, primeşte-L cu tot cu Cruce. Cu cât te apasă mai tare crucea pe umeri, cu atât te ridici mai uşor. Nu-I poţi urma lui Hristos decât cu crucea-n spate. Dacă vrei să scapi de cruce, riști să îți prelungești viaţa de aici cu doar câţiva ani, dar să o pierzi pe cea veşnică.

 

Răspunsuri la întrebări nerostite

 

Încercând să înţelegem aceste aspecte, textul Evangheliei de astăzi, unul dintre cele mai scurte, de doar cinci versete, redat doar de Evanghelistul Ioan, apare ca fiind de o bogăţie inestimabilă. Dialogul Învăţătorului Legii Iubirii – Hristos – cu învăţătorul Legii dreptăţii şi membru al Sinedriului – Nicodim –, care-L vizitează noaptea, pentru a nu-şi risca statutul său onorabil pe care-l deţinea în sinagogă, devine prilej de învățătură pentru noi.

Noaptea pentru farisei era timpul studierii Torei. Nicodim, spre deosebire de confraţii săi, nu vine la Hristos pentru a-L ispiti şi apoi a-L demasca în faţa Sinedriului, ci vine cu multe întrebări, pe care nu pare a reuși să i le mai pună. Hristos, fără să aştepte ca Nicodim să-L întrebe prea multe, îi intuiește nelămuririle și răspunde întrebărilor nerostite.

Dialogul tainic are ca punct fundamental mărturisirea directă a identităţii lui Hristos de către Sine însuşi. El este Cel care a venit din cer întrupându-se şi nimeni nu s-a mai suit vreodată acolo în afară de El. Atunci Nicodim este plasat într-o poziţie fără replică. Nicodim nu avea o autoritate la care să se raporteze mai mare decât cea a lui Moise, iar acum discuta cu Cineva care afirma că s-a coborât din cer. Acesta este şi motivul pentru care Hristos, intuind nedumerirea sa, face trimitere la Moise şi la înălţarea şarpelui de aramă în pustie, ca prefigurare a sfintei cruci, şi implicit la înălţarea Sa pe Crucea salvatoare a omenirii.

Fariseul Nicodim avea o minte curată, aceasta o dovedeşte chiar întrebarea copilărească pe care o adresează Mântuitorului după ce Acesta fundamentează necesitatea botezului. Nicodim spune: „Cum poate omul să se nască fiind bătrân? Oare poate omul să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?”[3] Deci cum să mă nasc din nou? Iar Hristos parcă-i răspunde: „N-am spus din nou, ci de sus! Este o diferenţă!” De aceea Mântuitorul îi vorbeşte ca unui om cult, neutilizând parabolele, ca atunci când El vorbea mulţimilor sau apostolilor. Mintea copilărească a fariseului unii o văd ca obtuzitate, alţii ca o predispoziţie spre legea nouă, Legea Iubirii, de care era atât de însetat. Această minte însă provoacă afirmaţiile Mântuitorului referitoare la identitatea Sa şi la Judecată, detalii pe care nu se ştie dacă le-am fi avut, în cazul în care „năucitul cărturar nu opunea obiecţii de o elementaritate infantilă”.[4]

Astfel, dialogul dintre Domnul Hristos şi vizitatorul nocturn, care mai târziu va interveni pentru El în faţa arhiereului şi a fariseilor, rămâne pentru noi una dintre cele mai grăitoare dovezi care arată că, oricât de împietrit ai fi în lege, o licărire de inocenţă şi de sinceritate, asociată cu setea de credinţă, poate naşte momente de revelaţie divină, prin care observăm că toţi sunt chemaţi şi toţi sunt primiţi. Nu doar vameşii, desfrânatele, tâlharii, păcătoşii au venit la Hristos, ci şi fariseii, căci și şi unii dintre ei au fost sensibilizaţi şi însetaţi după El.

 

Viață duhovnicească vs viață sufletească

 

Cât de neașteptat este acest fapt! Ca un fariseu să fie atras de către Cel care, cu puţin timp în urmă, vorbise clar despre distrugerea templului. Pentru că ei nu înţelegeau că, în fapt, Hristos se refera la trupul Său şi la Înviere: „Dărâmaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica!”(Ioan, 2, 19), a spus Hristos. Onoarea unui fariseu era lezată în mod absolut la auzul acestor vorbe. Şi totuşi onoarea lui Nicodim se pare că nu. Cu siguranţă nici el nu înţelesese aceste cuvinte, dar nu se mâniase, dovadă stând vizita pe care i-a făcut-o lui Hristos şi dorinţa de a-L cunoaşte.

Mântuitorul voia să-i transmită lui Nicodim necesitatea botezului şi coordonatele vieţii lăuntrice, anticipând că peste veacuri va fi transformată în pietism sau se va limita la morală. Ori, din perspectivă creștină, se poate diferenția între viaţa sufletească şi cea duhovnicească.

Viaţa duhovnicească nu este viaţa sufletească în care Duhul Sfânt este înlocuit cu facultăţile sufletului: raţiunea, sentimentul şi voinţa. Viaţa sufletească e o viaţă fără putere de acţiune, de înălțare şi de înfăptuire. E ca şi cum ai sta şi ai analiza un păcat, meditând asupra lui, fără să ai puterea concretă de a te ridica şi de a merge să ceri iertare. Aceasta este diferenţa dintre sufletesc şi duhovnicesc. Partea sufletească singură nu-L are pe Duhul Sfânt, adică nu-i duhovnicească. Este lipsită chiar de Cel care dă putere şi care este scopul vieţii creştine: Duhul Sfânt. Sf. Serafim de Sarov a spus că omul, pe tot parcursul vieții sale, nu trebuie să facă altceva decât să se străduiască să dobândească harul Sfântului Duh.

 

Îndemnați să devenim hristofori

 

Mesajul Evangheliei de astăzi pentru noi, cei care trăim la 20 de veacuri de la pronunţarea ei în istorie, este acela că suntem chemaţi să trăim viaţa pământească alături de Dumnezeu, nu în dorinţa disperată de a o îmbunătăţi şi a o prelungi fără discernământ. De aceea Dumnezeu Cuvântul S-a Întrupat, pentru a-l ridica pe om la „standardul vieţii duhovniceşti”, la trăirea împreună cu Dumnezeu. Standardul acestei vieţi a fost pierdut de om prin căderea primordială, moment în care s-a împământenit consistent în afecte. Şi-a creat un standard inferior celui pentru care-a fost creat, căci Hristos, prin Crucea Sa şi prin naşterea din apă şi din Duh, pe care ne-o cere, ne-a destinat unui standard superior chiar celui în care-am fost creaţi. Să-I mulţumim pentru aceasta prin fapte, prin purtarea crucii şi prin dorinţa de a-L căuta şi de a-L găsi, asemeni cărturarului Nicodim.

Să ne rugăm lui Hristos să ne dea puterea de a duce Crucea şi să devenim astfel hristofori, să ne identificăm cu Hristos prin har. Eu ca om îmi asum urcușul spre Golgota, iar Hristos devine ca Simon din Cirene ajutându-mă să-mi duc crucea. Nu poţi duce crucea decât iubind, căci iubirea adevărată presupune crucificarea oricărui păcat. Amin.

 
[1] Pr.Prof.Dumitru Stăniloae –„Crucea – puterea creştinismului”, Telegraful Român , An.XCII, nr.14, 2 apr.1944 –în Cultură şi DuhovnicieOpere complete, vol.3, pag.546
[2] Matei 16,24
[3] Ioan 3,4
[4] Nicolae Steihardt – „Dăruind vei dobândi” , Ed.Polirom, Mănăstirea Rohia, 2008, pag.81