Crucea, lemnul vieţii care sfinţeşte marginile lumii

Crucea este unul dintre cele patru simboluri fundamentale ale istoriei omenirii, alături de cerc, pătrat şi centru, fiind cel mai complex dintre ele în ceea ce priveşte, mai ales, raporturile semantice totalizante pe care le poate stabili cu acestea. Astfel, în relaţie cu dinamismul centrului, care în concepţia lui Nicolaus Cusanus nu poate simboliza decât pe Dumnezeu, intersectarea celor patru laturi ale crucii oferă perspectiva deschiderii drumului de la unitate la diversitate, de la veşnicie la temporalitate, dar şi imaginea convergentă a reîntoarcerii tuturor sensurilor la originea şi unitatea primordială a lor.

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Centrul lumii este înfăţişat cel mai adesea printr-un munte din care arborele vieţii, înălţându-se, uneşte cerul cu pământul, devenind un axis mundi. El simbolizează calea spirituală ascensională, epectatică, spre îndumnezeire a omului, dar şi locul teofaniilor, punctul de legătură între natural şi supranatural, fiind înfăţişat biblic sub forma scării lui Iacov, dar şi ca loc al transfigurării luminoase şi al întâlnirii dintre înomenire şi îndumnezeire, Taborul, muntele sacru a cărui origine terminologică ar fi cuvântul tabur care înseamnă buric.

Semnul prezenţei eshatologice a lui Hristos

            Edenul a fost centrul iniţial al lumii în mijlocul căruia Dumnezeu a sădit pomul vieţii (Facere 2,9), ale cărui roade puteau aduce nemurirea omului şi ale cărui patru râuri străbăteau grădinile sale anunţând şi prefigurând vieţuirea întru asumarea crucii. Neascultarea l-a adus pe vechiul Adam în postura gustării din fructele morţii, iar înstrăinarea de Dumnezeu şi pribegia i-au fost hrana generaţiilor ce au purtat acest stigmat până când Adam cel Nou a fost urcat pe lemnul aceluiaşi copac, făcându-se blestem şi ascultător până la moarte pentru ca roadele cele de pe urmă, ale crucii, ale ascultării, să poată reda omului viaţa veşnică. Hristocentrismul aduce cu sine înţelegerea faptului că centralitatea axei mântuirii nu se reduce doar la un punct spaţial spre care geografic creştinul îşi împlineşte o necesitate spirituală, ci este o stare duhovnicească ce îmbracă fiinţa umană prin raportarea la Hristos Care este pretutindeni: ”în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în Rai cu tâlharul şi pe scaun cu Tatăl şi cu Duhul..”, iar această raportare interpersonală divino-umană îl transpune, oriunde s-ar afla, îl introduce în centralitatea lui Hristos. Doar întruparea chenotică a Logosului poate aduce o altă centralitate mântuitoare şi vindecătoare simbolizată de arborele noului legământ, al iubirii răstignite, al viţei ce se înalţă din tulpina lui Iesei (Isaia 11, 1-3) şi ale cărei mlădiţe, apostolii şi sfinţii, aduc rod însutit în ogorul Bisericii, sălăşluind şi fiind legate ombilical de Hristos - Arborele şi viţa euharistică.

            Legătura tainică stabilită între braţele crucii şi punctul de întâlnire a lor sugerează sinteza întâlnirii dintre timp şi veşnicie, spaţiu şi nemărginit, imanent şi transcendent, îndeplinind concomitent şi o funcţie mediatoare între acestea. Doar prin cruce Hristos atinge punctul culminant al chenozei Sale, iar omul poate anticipa roadele transfigurării şi Învierii. Astfel, crucea răstignirii înfiptă în ”locul căpăţânii” este noua axă a lumii ce prin Adam cel Nou recapitulează şi răscumpără tot neamul omenesc din exilul spiritual ca stare a omului cel vechi şi-l redă iubirii întru libertate, chemându-l la asumarea lepădării de sine şi urcarea treptelor crucii. Acesta este motivul pentru care crucea marchează răspântiile drumurilor orientând călătorul întotdeauna spre ”Calea”cea dreaptă care duce la Hristos şi mărturiseşte pelerinului că Hristos este străinul ce călătoreşte împreună cu el şi că orice călătorie are ca finalitate întâlnirea cu Dumnezeu în transcendentul divin.

Crucea răstignirii, crucea a învierii

            Cele patru braţe ale crucii cheamă umanitatea din cele patru puncte cardinale la înfruptarea din roadele mântuirii şi la asumarea celor patru Evanghelii ce mărturisesc adevărul plenar că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu - Mântuitorul. Braţele crucii sunt adevărata busolă ce întotdeauna va arăta celui ce rătăceşte calea că răsăritul cel de sus este reperul fundamental şi cursul firesc al vieţii lui.

            Piciorul crucii înfipt în pământ reprezintă umanitatea asumată de Hristos şi răstignită. Hristos coboară prin Cruce ”întru cele mai de jos ale pământului” pentru a recupera pe Adam cel Vechi, a cărui ”căpăţână” era ascunsă în pământul de la picioarele crucii. Recuperează, de asemenea, şi pe cei morţi întru Adam, ca toţi să fie una în Noul Adam, Iisus Hristos, Domnul istoriei.

Crucea răstignirii a fost cu migală prefigurată de profeţi care, treaptă cu treaptă, au sădit-o în conştiinţa drepţilor ce aşteptau pe Mesia Eliberatorul, Care să zdrobească prin moartea Sa moartea şi capul şarpelui.

Braţul superior al crucii arată scopul sacrificiului hristic adică îndumnezeirea umanului, sensul ascensional al mesianismului jertfelnic. Braţele laterale sunt mărturia universalităţii mântuirii, ca asumare a păcatelor tuturor indivizilor umani descendenţi din Adam. Crucea recapitulează întreaga creaţie sau, după expresia Sfântului Irineu, ”Hristos a fost răstignit pe cruce adunând în sine lumea toată”. Palmele ţintuite pe cruce sunt deschise de Hristos într-o îmbrăţişare răstignită din noul centru al lumii care este Golgota. De aici rezultă valoarea cosmică a crucii ce reînnoieşte Universul, redându-i demnitatea şi frumuseţea iniţiale.

Crucea a fost preluată iconografic pentru a exprima marea taină a Creştinismului, patima şi moartea Fiului lui Dumnezeu, dar şi prezenţa Sa biruitoare, deoarece acolo unde este crucea, este implicită şi prezenţa Răstignitului. Hristos nu poate şi nu trebuie despărţit de Cruce, această formă unică din Univers devenind semnul prezenţei eshatologice (Matei 24, 30) a lui Hristos Judecătorul, dar şi realitatea cotidiană, ca modus vivendi, a fiecărui creştin (Matei 8, 34) care moare şi învie cu Hristos. De aceea, în noaptea Paştelui, Biserica slăveşte astfel: „Azi m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, mâine înviez împreună cu Tine, înviind Tu!”. Mai mult decât atât, pentru martiri, crucea lui Hristos este singura raţiune de a fi, mângâiere în suferinţe şi scară a hristificării lor. Viaţa Bisericii înseşi îşi are rădăcinile în lemnul crucii, după o expresie a Sfântului Ignatie, a cărei sevă este sursa de viaţă a mădularelor eclesiale, iar ascultarea de Hristos şi asumarea crucii sunt principiile fundamentale ale funcţionalităţii ierarhice în spaţiul eclesial. Crucea evocă, de asemenea, supliciul hristic, fiind instrumentul implicit al întrupării răscumpărătoare, dar şi altarul filantropiei divine. Aşadar, dacă ”toată creaţia e plină de Treime”, după expresia lui Origen, prin jertfa lui Hristos, tot complexul trăirilor creştine este hristocentric, iar calea de acces către roadele răscumpărării este cea a crucii.

În ceea ce priveşte varietatea polimorfă a crucii întâlnită în diferite culturi creştine, putem aprecia că dincolo de numărul braţelor orizontale sau de lungimea egală sau inegală a lor, ea mărturiseşte aceeaşi realitate a patimii mântuitoare de pe Golgota. Între toate acestea, amintim crucea în formă de T care simbolizează şarpele ţintuit pe un catarg şi face trimitere directă la evenimentul biblic din pustiul pribegiei semitice (Numeri 21, 8-9), atunci când evreii cârtitori, pentru a scăpa de moartea provocată de veninul şerpilor, trebuiau să privească spre şarpele de aramă confecţionat de Moise. Episodul veterotestamentar e o prefigurare a patimilor lui Hristos, deoarece aşa cum şarpele de aramă, prin puterea lui Dumnezeu, putea scăpa pe evrei de la moartea biologică, Hristos, Cel ce a sfărâmat capul şarpelui şi puterea morţii, are puterea vindecării fiinţei umane de moartea veşnică, redând celui ce crede veşnicia fiinţării în comuniune de iubire cu El: ”Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să se înalţe şi Fiul omului. Ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 14-15). Însă ea ne aminteşte şi de jertfa lui Isaac (Ieşire 22,6) sau mai bine zis de forma lemnelor şi a legăturii lor din spatele lui Isaac, motiv pentru care îngerul Domnului opreşte pe Avraam în încercarea de a sacrifica unicul fiu pentru a-şi arăta credinţa faţă de Dumnezeu, fiind, de asemenea, o prefigurare a jertfei mielului lui Dumnezeu. Tot această formă a crucii ne aminteşte de pecetea de pe frunţile sfinţilor în Eshaton, atunci când pe cer se va arăta semnul Fiului Omului (Matei 24,30).

În diversitatea geometrică a crucii, este oportună observaţia diferenţei evaluate iconic între crucea răstignirii şi cea a învierii. Dacă cea dintâi este martora suferinţelor şi a batjocoririlor adresate Celui ce suferă durerile răscumpărării, precum şi a morţii Lui, cea de-a doua este simbolul biruinţei morţii şi stindardul luminos al învierii. Aceasta din urmă este înfăţişată ca fiind mai mult o cruce stilizată, transfigurată, sub forma unei lănci sau mai bine zis a unui sceptru ce însoţeşte pe Hristos în ipostaza de Domn al vieţii şi al morţii, de Adam cel Nou, Care restaurează pe Adam cel Vechi şi pe Eva cea dintâi.

Dacă în primele trei secole creştine măcinate de persecuţii reprezentarea semnului Sfintei Cruci apare simbolic sub forma tridentului, a ancorei, sau a literei greceşti T, începând cu secolul al IV-lea, cultul ei a luat o amploare fără precedent, generalizându-se în întreaga Biserică, iar la aceasta au contribuit două evenimente de răsunet şi anume apariţia pe cer a semnului Sfintei Cruci (312), precum şi descoperirea lemnului Crucii răstignirii de către Sfânta Elena, în anul 326, în ruinele templului păgân zidit în anul 111 de împăratul Adrian, cu intenţia de a face uitată amintirea ei. Sfinţirea Bisericii închinate patimilor Domnului pe locul crucificării şi arătarea solemnă a lemnului Crucii după descoperire, în 13 septembrie 335, au fost socotite de liturgişti şi istorici ca fiind punctul de plecare al cultului închinat Sfintei Cruci. Începând din acest moment, crucea va fi recunoscută ca făcând oficial parte din viaţa cotidiană a creştinilor, fiind purtată ca obiect protector la gât, aşezată la capul morţilor, pe biserici, la răspântia drumurilor etc. Tot în această perioadă constantiniană, s-a impus ca monogramă creştină, sub forma numită crucea mistică. După grelele încercări prin care a trecut Creştinismul în perioada iconoclastă, Sinodul al VII-lea ecumenic nu va face altceva decât să reglementeze modalitatea de cinstire a ei, recunoscând în acelaşi timp evlavia şi venerarea de care se bucura Sfânta cruce în rândul creştinilor.

Lemnul Crucii, mijloc al îndumnezeirii

Dacă evenimentul din 13-14 septembrie 335, comemorat anual, poartă cu sine o încărcătură solemnă ce se poate observa şi în ritualul aşezării crucii în mod simbolic în mijlocul bisericii, Duminica a treia din Postul Mare evaluează în mod deosebit latura duhovnicească a semnificaţiilor jertfei Mântuitorului şi rezonanţa lor în viaţa nevoitorului. Imnografia închinată Sfintei Cruci în această duminică este predominant doxologică şi anticipează învierea Domnului mai ales prin Irmoasele Canonului, ce sunt desprinse din slujba de Paşti şi au rolul de a fortifica efortul ascetic al nevoitorului şi de a anunţa bucuria pascală ce va încununa acest efort. Postul Mare este o perioadă a propriei răstigniri faţă de păcatele proprii şi urmarea poruncii hristice de purtare a crucii (Marcu 8,34), însă asumarea acestui efort nu e posibilă decât dacă e pusă în legătură directă cu venerarea Crucii lui Hristos, singura mântuitoare şi generatoare de sens celorlalte cruci personale. Ea le eficientizează. Efortul răstignirii personale din Păresimi ne este uşurat de gândul la crucea aducătoare de viaţă a lui Hristos. Păresimile sunt imaginea istoriei umanităţii în drumul ei spre Eshaton; nevoitorul îşi poartă crucea urmând lui Hristos Care răstignit îmbărbătează efortul nostru şi ne aşteaptă biruitor în zorii dimineţii Învierii, ţinând în mână semnul omorârii morţii. Răstignirea noastră are ca finalitate ridicarea din păcat şi îmbrăţişarea vieţii, iar acesta este motivul pentru care cinstirea crucii este aşezată în mijlocul postului, aşa cum pomul vieţii veşnice a fost sădit în mijlocul Edenului, parcă voind să ne anunţe că drumul spre viaţă trece prin cruce. Lemnul crucii, asemenea pomului vieţii, poate fi pricină de poticnire sau mijloc al îndumnezeirii. Crucea împarte viaţa ostenitorului în două etape, una a nevoinţelor şi luptelor cu propriile neputinţe, ca o concentrare asupra propriei fiinţe, apoi din a doua jumătate, prin asumarea crucii, nu ne mai aparţinem, ci suntem ai lui Hristos, încorporaţi pătimirilor Sale şi biruinţei Sale, taina suferinţei lui Hristos devenind imbold şi mângâiere pentru nevoitori.

Păresimile poartă în ele mesajul pocăinţei şi al răstignirii faţă de lume, fiind o invitaţie la trăirea întru duhul lui Hristos în metatemporalitate, în care contemporaneizarea pătimirii hristice devine un fapt cotidian. Noi suntem în Hristos şi Hristos este în noi; noi suferim alături de El pe Golgota, iar El, locuind în noi, ne uşurează propriile suferinţe. Crucea, prin simbolistica ei, prezintă în rezumat întreaga teologie a mântuirii, a calvarului, dar şi asumarea darurilor sale în experienţa pocăinţei personale, este o taină a crucii (mysterium crucis) la care doar cei angajaţi în acest efort au acces. Punctul culminant al acestor trăiri mistice este atins liturgic în Joia Mare, când la Slava de la Stihoavnă, Hristos îşi duce în faţa ochilor noştri osteniţi crucea pe Golgota, iar Simon Cirineul sprijină greutatea ei. Este momentul liturgic în care timpul se suspendă şi noi înţelegem că totul capătă sens în viaţa noastră, şi nimic altceva nu mai contează, ci totul se reduce la asumarea crucii. Din intervenţia lui Simon înţelegem că deşi asumarea greutăţii crucii este personală, ea capătă sens atunci când efortul nostru este impulsionat şi de sacrificiul celui de lângă noi şi când Hristos, Cel ce locuieşte în noi, ne aşteaptă biruitor la uşa învierii noastre. Scopul nevoinţelor se focalizează pe trăirea acelui ”astăzi” evanghelic, când timpul se suspendă anticipând veşnicia timpului lui Dumnezeu şi ni-L face prezent în imediatul trăirilor interpersonale mistice pe Dumnezeu viu şi dinamic, iar nu abstract sau intelectualizat. E un timp în care trăim devenirea noastră întru Dumnezeu.

În teologia Părintelui Stăniloae, jertfa răscumpărătoare a arhiereului Hristos e înţeleasă ca având trei direcţii şi fiind îndreptată în primul rând spre Tatăl, apoi spre restaurarea, sfinţirea şi îndumnezeirea firii umane asumate şi în al treilea rând către toţi cei ce cred în El. Prin jertfa Crucii, Hristos împacă firea umană lipsită de egoism cu iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu, restabilind comuniunea dintre Dumnezeu şi om. Jertfa crucii Sale desăvârşeşte ideea de jertfă veterotestamentară, reuşind să împlinească ceea ce sângele ţapilor nu reuşise, şi restaurând fiinţial firea umană asumată. Răstignirea lui Hristos dovedeşte o profundă compătimire faţă de oameni care, pentru a beneficia de roadele acesteia, e necesar să moară ei înşişi faţă de maladia filavtiei, iar acest efort devine posibil doar prin primirea puterii ce izvorăşte din jertfa Mântuitorului. De aceea Sfinţii Părinţi mărturisesc faptul că Hristos este într-o continuă stare de jertfă pentru ca noi să ne putem împărtăşi necontenit de viaţa cea nouă în Hristos, părăsind înstrăinarea în care ne poate arunca iubirea de sine şi ignoranţa. Prin Cruce, Hristos ne reaşază în comuniune cu Dumnezeu Tatăl, iar fiinţa noastră e înfăţişată ca jertfă cu bună mireasmă ce ne repune în demnitatea de fii după har ai lui Dumnezeu Tatăl. Jertfa lui Hristos nu este împlinirea formală a unui act juridic ca satisfacţie substitutivă pentru onoarea jignită a lui Dumnezeu, şi nici iubirea jertfelnică a lui Dumnezeu nu este îndreptată spre o umanitate pasivă, dezinteresată, ci filantropia divină se întâlneşte cu aspiraţia omului în a se dărui pe sine lui Dumnezeu. Prin pătimirile lui Hristos, moartea îşi pierde rostul de pedeapsă pentru păcat, iar starea de răstignire întru Hristos devine un mijloc de omorâre a morţii şi de biruire a suferinţei pentru fiecare creştin. Hristos a înlăturat civilizaţia morţii. Deşi nu a înlăturat fenomenul entropiei, adică al morţii biologice, prin moartea Sa pe cruce, Hristos a omorât moartea, acceptând-o din iconomie şi nu evitând-o, unind în mod deplin firea umană cu cea dumnezeiască în Sine şi condiţionând astfel rămânerea în comuniune deplină cu El doar ca rezultat al renunţării totale la sine a omului (Marcu 8,34).

Pe de altă parte, crucea poartă în ea germenii învierii, deoarece în ipostasul Său divin Hristos are unite cele două firi: divină şi umană, iar ipostasul Său divin rămâne în comuniune nedespărţită cu cel al Tatălui, în comuniunea de iubire interpersonală trinitară. Prin cruce, Hristos înlătură bariera dintre moarte şi înviere, stabilind o continuitate în care suntem încorporaţi prin unirea tainică cu El, iar aceasta înseamnă trecerea de la moarte spirituală, specifică omului cel vechi înstrăinat de Dumnezeu, spre viaţa cea nouă în Hristos, printr-o împreună locuire cu El în fiinţa noastră, aşa cum mărturiseşte teologia paulină: ”Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2,20). Comuniunea omului cu Dumnezeu se fundamentează pe altarul crucii, de aceea Sfântul Chiril al Alexandriei spune: ”Dacă Hristos n-ar fi murit pentru noi, noi nu ne-am fi mântuit”. În felul acesta, cuvintele care spun că ”mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”( In 15,13)” prind viaţă şi sens tocmai raportându-se la jertfa crucii lui Hristos, care uneşte şi vindecă-mântuieşte.

Doar asumându-ne crucea personală demonstrăm fiinţarea noastră întru libertate

Purtarea crucii personale şi ”răstignirea” pentru aproapele sunt forma actualizată a supliciului Golgotei ca împlinire asumată a urmării Lui, ce ne unesc hristic în taina iubirii jertfelnice care este raţiunea de a fi a omului cel nou restaurat după chipul şi asemănarea Creatorului Său. Murind păcatului şi omului cel vechi, prin renunţarea asumată la formele de stimulare a sinelui egoist, nu facem altceva decât să ne purtăm crucea cotidiană în duhul lui Hristos, parcurgând sinuosul drum de la robia autonomismului individual, la libertatea iubirii împărtăşite. Numai în aceste condiţii crucea vieţii noastre este o jertfă bineplăcută oferită lui Dumnezeu, iar fără speranţa învierii, viaţa umană eşuează în însingurare, în înstrăinare, acolo unde perspectiva morţii este văzută ca neant sau trecere în nefiinţă. Acesta este rezultatul evaluării unilaterale a teologiei patimilor şi morţii lui Dumnezeu care au alimentat concepţii străine de adevăratul duh patristic şi scripturistic, ajungându-se la concluzia filosofică dezolantă a ”morţii lui Dumnezeu” de tip nietzschean şi care conduce la angoasă şi vid existenţial. Întotdeauna Ortodoxia a evaluat patimile crucii din perspectiva învierii lui Hristos, umplând de speranţă şi curaj viaţa mucenicilor, adevăraţii ostaşi ai lui Hristos, a părinţilor neptici şi a altor cuvioşi şi drepţi în lupta lor cu duhul veacului.

Dincolo de disperare, solitudine, angoasă, tristeţe, purtătorii şi adoratorii crucii (crucicolae) simt pe Hristos - Biruitorul morţii şi personificarea speranţei Care spune că moartea este, pentru prietenii Săi, un somn din care cei adormiţi se vor ridica pentru a se împărtăşi din iubirea veşnică a veşnicului Dumnezeu. Sângele lui Hristos vărsat pe cruce este cel pe care îl primim euharistic şi care exprimă starea de continuă jertfire a Mielului şi prin care devenim consangvini cu Hristos, fraţi întru El şi fii ai Tatălui ceresc. Această băutură mistică ne animă, ne dinamizează şi ne încurajează în asumarea crucii personale, bine ştiind că aşa cum spune Sfântul Ioan Hrisostom ea este ”medicamentul nemuririi”, ce ne vindecă rana morţii provocată de păcat.

Doar asumându-ne crucea personală demonstrăm fiinţarea noastră întru libertate, în raport cu Dumnezeu şi cu lumea. Aşa cum Hristos Şi-a asumat crucea, făcându-Se ascultător până la moarte, omul îşi împlineşte libertatea opţiunii tocmai prin asumarea suferinţelor şi chiar a morţii. Reţetele de viaţă moderne vorbesc despre nutriţie echilibrată proteic, despre tehnici de înfrumuseţare corporală şi de menţinere a ei, despre crearea unui spaţiu artificial ambiental care să genereze energii fortificatoare pentru psihicul uman (Feng Shui) în încercarea de abolire a suferinţei, însă, intenţionat sau nu, prin acestea se distrage atenţia creştinului modern de la ceea ce ar trebui să constituie preocuparea fundamentală a sa şi anume raportarea la Dumnezeu. Aceste preocupări moderne sunt fructul unui antropocentrism hedonistic ce vizează fabricarea unui surogat edenic.

Pentru omul modern este de neînţeles cum asumarea crucii ar putea deschide perspectiva libertăţii fiinţei precum şi a vindecării neajunsurilor maladive ale ei. Cu cât înstrăinarea faţă de ceea ce ar trebui să reprezinte ”omul cel nou” este cronicizată, cu atât leacul care are puterea tămăduirii este mai amar. Dacă euharistia este ”doctoria nemuririi” ce are puterea de a ne încorpora în Hristos Cel veşnic, crucea este ”leacul şi calea spre sănătatea fiinţei”, aşa cum mărturiseşte N. Velimirovici. Pentru cei ce s-au abandonat lumescului şi sunt indiferenţi la darul Crucii, înstrăinarea de Dumnezeu e o a doua fire ce se constituie drept cadrul natural al unei existenţe hibride în care sinele şi lumea sunt sinteza nefericită a acestei opţiuni. Astfel, omul contemporan refuză paradigma oferită de Adam cel Nou, erijându-se în ”omul de tip nou” ce este conştient că nu trebuie să-şi refuze împlinirea nevoilor naturale – ca singură cale ce îi poate asigura confortul psiho-somatic, dincolo de orice suferinţă şi încordare existenţială. Pentru o astfel de tipologie umană, chemarea incomodă a crucii nu mai reprezintă o paradigmă socială, ci opţiunea specific religioasă a unei anumite categorii ce stă sub semnul aceluiaşi crez.

Sfântul Ioan Hrisostom spune că cei ce se unesc cu Dumnezeu şi sunt un duh cu El sunt înstrăinaţi de lume, deşi trăiesc în mijlocul ei. De aceea ”nu trebuie să fim lumeşti în lume”, deoarece cei încorporaţi în Hristos pregustă darurile tainei Împărăţiei încă din lumea aceasta, fiind angajaţi în pelerinajul transfigurării taborice şi trăind într-o continuă stare de răstignire faţă de lumescul propriei fiinţe. Tot în teologia hrisostomiană, acest pelerinaj spre îndumnezeire este o constantă cotidiană a răstignitului, o stare existenţială jertfelnică de continuu dinamism sinergic şi e imaginea unui triptic ascetic ce include lepădarea de sine, asumarea crucii şi urmarea lui Hristos.

Pentru o înţelegere corectă a lepădării de sine ca angajare ascetică în perspectiva comuniunii cu Hristos, Sfântul Ioan spune că înstrăinarea faţă de propriul sine înseamnă ”să n-ai nimic comun cu tine însuţi, ci să te dai primejdiilor, ca şi cum n-ai suferi tu acestea, ci altul”, iar această atitudine ascetică nu trebuie să fie un impuls de moment care să dureze cât aroganţa unui gând efemer ocazionată de mustrarea pasageră a cugetului, ci este necesar să fie o stare de continuă ”junghiere”, a fiinţei întregi în toate modurile ei de manifestare.

În Epistola către Galateni (6,14), Apostolul Pavel subliniază ambivalenţa răstignirii omului faţă de lume şi a lumii faţă de om, pătrunzând în intimitatea tainei crucii spirituale. Astfel, dacă răstignirea lumii faţă de monah se reduce la claustrarea între zidurile unei mănăstiri, în schimb răstignirea omului faţă de lume are implicaţii duhovniceşti mult mai profunde, ca lucrare lăuntrică de răstignire a poftei păcătoase şi a patimii ce lucrează în inimă, faţă de tentaţia lumescului. Răstignirea omului faţă de lume se împlineşte atunci când coboară în sine pentru a analiza introspectiv dispoziţiile inimii sale şi este dezrădăcinată de aici împătimirea faţă de faptele înstrăinării de Dumnezeu pentru ca apoi să urmeze calea ascendentă a unirii gândului curăţit, ca jertfă, cu Dumnezeu pe care-L contemplă. Analizând cuvintele apostolului Pavel referitoare la înţelesul duhovnicesc al răstignirii, Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: ”când veţi părăsi toate faptele pătimaşe, se poate spune că lumea s-a răstignit pentru voi, iar când veţi stinge înseşi patimile, se va putea spune că şi voi v-aţi răstignit faţă de lume”. Măsura suferinţei izvorâte din asumarea propriei cruci e direct proporţională cu starea păcătoasă a propriei fiinţe, iar purtarea ei devine cu atât mai uşoară, cu cât urmarea lui Hristos este mai intensă şi mai constantă. Când omul refuză răstignirea faţă de lume şi părăseşte calea către Hristos, păcatul zideşte în lăuntrul său propriul suflet, ca icoană a răului ce înrobeşte fiinţa unei lumi din care Dumnezeu este exclus. Urmarea lui Hristos e tocmai lepădarea sinelui egoist şi înlocuirea cu omul cel din lăuntru, ascuns în adâncul insondabil al inimii, hrănit de harul lui Hristos în smerenia ascultării crucificate faţă de El. Doar astfel Hristos ia chip în noi, hristificând mintea şi inima noastră, vindecându-le de omenescul teluric şi moartea spirituală. Astfel, în actul asumării răstignirii noastre e prezentă puterea lui Hristos Care ne uşurează suferinţa pentru că este prezent în lăuntrul fiinţei noastre (cf.Gal.2,20) într-o continuă stare de jertfă în care suntem şi noi asimilaţi prin participare. Gândul la această prezenţă aduce mângâiere şi estompează neplăcerile provocate de necazurile proprii, dând în acelaşi timp sens supravieţuirii noastre în umbra Crucii Lui. Urmarea lui Hristos este ”o continuă dezrădăcinare a iubirii de sine şi ascultare necondiţionată de voia lui Dumnezeu”, cum mărturiseşte Ioannis Romanidis, ca o continuă participare la Taina Crucii ce are puterea transfigurării totale a iubirii în fiinţa umană din orientarea sa egocentristă, în deschidere altruistă. Taina Crucii însoţeşte sinergic fiinţa umană în parcurgerea treptelor devenirii sale conducând-o prin curăţire, luminare şi îndumnezeire, înlocuind centrismul iubirii de sine prin deschiderea spre hristocentrismul iubirii crucificate, filantropice, dinamizând puterile psiho-somatice ale omului spre adevărata sursă a vieţii spirituale ce izvorăşte din mormântul gol al lui Hristos. Angoasa morţii iminente e înlocuită de bucuria vederii lui Hristos înviat Ce a biruit moartea prin patima Sa, iar aceasta este o invitaţie la a accepta nu doar actul răscumpărător al lui Hristos ci, mai ales, cel al asumării răstignirii personale, ca singură cale de împăcare plenară cu Dumnezeu.

Astfel, răstignirea personală nu are doar o dimensiune verticală, privită doar ca răspuns la iubirea milostivă a lui Dumnezeu, ci îndeplineşte în iconomia ei şi o funcţie orizontală în raport cu mădularele Bisericii, ca jertfă pentru aproapele, împlinind ca act al trăirii creştine ceea ce în mod simbolic crucea evocă semantic - unirea cerului cu pământul şi împărtăşeşte omului iubirea răstignită. Jertfa pentru aproapele e actualizarea sacrificiului de pe Golgota şi imitarea vieţii lui Hristos în cotidianul preocupărilor, exemplul suprem al iubirii în duhul lui Hristos, căci ”mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi”( In 15,13). Cel mai subtil exemplu de compasiune este în gândirea părintelui Stăniloae sacrificiul de sine, ca purtare a crucii împreună cu cel ce suferă, iar această disponibilitate nu se poate câştiga decât renunţând la priorităţile personale. Renunţarea la sine şi angajarea în slujirea aproapelui ne aşază într-o stare de linişte, de odihnă a fiinţei, umplându-ne de bucurie duhovnicească ce nu e posibilă altfel decât ca renunţare totală la sine: ” nu putem face totul pentru celălalt, dacă ţinem la plăcerile noastre egoiste”.

Omul înduhovnicit este imaginea hristificată a Celui după chipul Căruia a fost creat, este mădularul trupului eclesial prin care Dumnezeu lucrează mântuirea în ogorul Împărăţiei, prin care adapă şi hrăneşte, vindecă şi mângâie pe fraţii Săi mai mici. Omul este conceput în formă hristificată şi trebuie să rămână într-o continuă stare de jertfă cu mâinile întinse filantropic şi privirea întoarsă spre sinele răstignit, împlinind porunca noii Legi împărtăşite de Hristos apostolilor. Iubirea rămâne singura raţiune de a fi pentru omul contemporan, aşa cum şi pentru cel dintotdeauna, iubirea jertfelnică şi înţelegătoare, ce uneşte şi bucură în duhul lui Hristos pe tot omul care vine în lume. Taina Bisericii este mediul în care sacrificiul de sine are valoare soteriologică, iar crucea îşi revendică calitatea de axă a lumii prin intermediul căreia a fost şi este posibilă întruparea lui Dumnezeu şi îndumnezeirea omului, revelarea iubirii chenotice divine şi devenirea omului ca transfigurare a lui.

În loc de concluzie, vă invităm să contemplăm un imn care se cântă la vecernia praznicului Înălţării Sfintei Crucii din 14 septembrie a fiecărui an liturgic: ”Lemnul vieţii cu adevărat, cel sădit în locul căpăţânii, prin care a lucrat mântuire Împăratul veacurilor în mijlocul pământului, înălţat fiind astăzi, sfinţeşte marginile lumii şi se înnoieşte casa Învierii. Se bucură îngerii în cer şi se veselesc oamenii pe pământ, ca David strigând şi zicând: Înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că sfânt este Cel ce dă lumii mare milă”.