„Fiecare om în parte, zise Domnul într-o zi,

Trebuie ca să se miște în spațiul lui a iubi.”

Hristos voia să arate că iubirea egoistă

Este fadă și nedemnă, chiar lugubră sau sinistră.

Imperativ El ne-ntrebă: „Din câte iubiri avem

Care e prioritară: pentru sine sau semen ?”

Cum Dumnezeu e iubire, iar iubirea Dumnezeu,

El dorește ca-n iubire să conviețuim mereu.

Dacă iubirea-i aceeași, deci, și fapta fiecărui

Nu poate să se plieze după mintea orișicărui.

„Ce mulțumire primi-veți, Hristos întreabă retoric:

 De veți iubi doar pe-ai voștri, iar pe ceilalți aleatoric!?

Ce mulțumire simți-veți, apropo de fapta bună,

Când aceasta se-mplinește chiar și de lumea păgână?

Când împrumutați pe alții cu nădejdea rambursării

Sunteți ca și păcătoșii în mrejele disperării!”

Toate aceste precepte par a fi niște sentințe,

Dacă nu separi îndată neghinele de semințe.

Hristos, prin această lege, divin spune omenirii:

„Să nu promovăm dreptatea în detrimentul iubirii!”

Dacă cuvântul Scripturii nu este adânc pătruns,

Rămânem la suprafață, iar aceasta nu-i de-ajuns!

Oare ce vrea ca să spună prin „a nu da înapoi

Datoria împrumutată” ce-a scos omul din nevoi?!

Nici o morală din lume n-acceptă acest precept:

A nu ți plăti datoria e necinstit și nedrept!

Evanghelia, se știe, nu este un cod de legi

Care face armistiții între popoare sau regi.

Cuvântu-i revelatoriu, interpretat metaforic.

Dacă îl ei după slovă el devine piroforic,

Iisus vrea să ne învețe că legile omenești

Nu vor prevala vreodată în fața celor cerești.

Mai presus de orice lucru, orice faptă pozitivă

Nu este nicicum mai mare ca iubirea milostivă.

Chiar credința și nădejdea nu depășesc spațiul fizic,

Pentru că numai iubirea trece-n timpul metafizic.

Deci Iubirea este Calea, Adevărul și Viața

Nu v-abateți de l-aceasta și nu vă pierdeți speranța.

Iubiți-vă toți ca frații, ca ai Domnului urmași,

Că iubirea milostivă include și pe vrăjmași.

*Meditație lirică la Duminica a 19 a după Rusalii