Când diavolul devine mărturisitor*

Evanghelia Duminicii a XXIII-a după Rusalii reprezintă răspunsul la întrebarea ucenicilor înfricoșați de valurile învolburate ale Mării Galileii, care, simțindu-se în primejdie, au strigat la Hristos cerând ajutor, iar El, liniștind vântul și marea, i-a uimit și i-a determinat să spună: „Oare cine este Acesta, că poruncește și vânturilor și apei, și-L ascultă?”.

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Contextul în care Hristos vindecă pe demonizatul din ținutul Gherghesenilor, pare o pregătire a ucenicilor în vederea înțelegerii că El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Astfel, Hristos rostește predica de pe munte, în care sintetizează profilul moral al celui ce vrea să-I urmeze, arătând totodată superioritatea Legii celei noi față de cea veche (Lc. 6, 20-49), vindecă pe sluga sutașului (Lc. 7, 1-10), înviază pe tânărul din Nain (Lc.7, 11-17), apoi liniștește furtuna pe mare (Lc. 8, 22-25). Toate aceste minuni arată puterea dumnezeiască a lui Hristos, pe care ucenicii încă nu puteau sau nu erau pregătiți să o cunoască, deși era o realitate evidentă, de care bolnavii și neputincioșii beneficiau și la care alergau, căci „toată mulțimea căuta să se atingă de El că putere ieșea din El și-i vindeca pe toți” (Lc. 6, 19). Acesta este motivul pentru care întreabă uimiți, după liniștirea furtunii pe mare: „Oare cine este Acesta, că poruncește și vânturilor și apei, și-L ascultă?”. Această întrebare este corelată, în context biblic, cu cea pe care Hristos Domnul o adresează ucenicilor la sfârșitul activității Sale mesianice: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” (Mt. 16,13), și la care, prin răspunsul său, Petru mărturisește identitatea dumnezeiască a Învățătorului: „Tu ești Hristosul, Fiului lui Dumnezeu celui viu” (Mt. 16,16).

           

Întâlnirea dintre Creator și creatură

 

La întrebarea ucenicilor, născută din uimire pe marea Galileii, vor răspunde diavolii atunci când Hristos va călca pe țărmul Gherghesenilor, anunțând și anticipând prin mărturisirea lor venirea Fiului lui Dumnezeu în chip de judecător al lumii create, la sfârșitul veacurilor: „Ce ai cu noi Fiule al lui Dumnezeu, ai venit mai înainte de vreme ca să ne chinuiești?”. Cel coborât pe țărmul Gherghesenilor, acoperit chenotic sub vălul chipului de rob (Filipeni 2,7), este recunoscut de duhurile întunecate, care simt puterea Creatorului împotriva Căruia, la începutul creației, s-au răzvrătit. Cuvintele lor, rostite la vederea lui Hristos, argumentează două adevăruri fundamentale: Iisus Hristos, Învățătorul care se odihnea în corabie și a certat vânturile, este Fiul lui Dumnezeu întrupat, iar lumea va avea un sfârșit și va fi judecată de Cel care acum săvârșea minuni înaintea oamenilor. Cine putea da o mărturie mai mare despre identitatea lui Hristos decât cei care erau osândiții întunericului, care prin libera alegere și-au anulat posibilitatea de a se mai putea bucura vreodată de lumina iubirii dumnezeiești.

Întâlnirea dintre Hristos și diavol, de altfel, este o constantă în paginile Sfintei Scripturi, unde se relatează încercarea eșuată a celui din urmă de a anula planul de mântuire a lumii de către Dumnezeu prin Logosul întrupat în istorie. La Betleem închide ușa ospitalității pentru Pruncul nenăscut oferindu-I doar o peșteră improprie pentru a Se naște, iar prin Irod încearcă uciderea Sa cu prețul celor 14000 de prunci ai Rahelei (Ieremia 31,15); în Quarantania Îl ispitește exploatând presupuse slăbiciuni care ar fi putut apărea în firea Sa umană după 40 de zile de ajunare (Mt. 4, 1-11); prin exorcizări însă, începe să fie scos din sufletul omului arătându-se prin aceasta că ființa umană este templu al Duhului Sfânt (I Cor. 3,16 ); prin Iuda Îl trădează, prin arhierei Îl condamnă la moarte, iar prin soldații romani Îl răstignește. Subliniem acestea fără a aluneca în dualism, ci pentru a arăta puterea lui și originea dumnezeiască a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mesia întrupat.

 

Neputința de a răspunde iubirii Lui ne ține departe de Dumnezeu

 

Starea deplorabilă în care se găsea cel posedat, care locuia în morminte, însingurat, departe de Dumnezeu și de comunitatea oamenilor, înfricoșător la vedere și permanent alungat de cei care îl țineau în lanțuri, pentru ca prezența sa să nu tulbure liniștea gherghesenilor, este tabloul degradării chipului lui Dumnezeu, prin dezrădăcinare și înstrăinare, căzut din starea de har și lumină. O stare de înrobire până la posedare și o cădere în moarte spirituală. E atât de înstrăinat demonizatul din Evanghelie, încât nici cu sine însuși nu mai poate comunica, ci este doar un instrument al răului, care îl chinuie folosindu-se de simțirea, voința și gândirea lui, acest lucru fiind întărit de faptul că, după vindecare, tânărul a fost găsit de săteni „îmbrăcat și întreg la minte” (Lc. 8, 35). Locuirea în morminte este imaginea simbol care arată existența degradată și răvășită a celor care trec prin această experiență. E o stare la care omul ajunge coborând treptele desfigurării chipului cu care Dumnezeu l-a binecuvântat. Este un exemplu care ne arată că și în cădere treptele și stările sunt surprinzător de multe, iar cu cât căderea este mai mare, cu atât îndepărtarea este mai mare. Orbirea spirituală, neputința de a răspunde iubirii lui Dumnezeu, nemărginita și egoista iubire de sine, bucuria demonică născută din suferința aproapelui sau din zavistuirea acestuia sunt semnele văzute ale coborârii omului pe treptele neomeniei și tinderii sale spre chipul schimonosit al celei dintâi ființe care s-a înveșmântat în întuneric.

Este, dacă vreți, imaginea răsturnată a sfântului care, renunțând la sine, își îmbracă ființa cu haina smereniei lui Hristos, ducându-și crucea pășind pe urmele pașilor Răstignitului. Bucurându-se de prezența îndumnezeitoare a lui Hristos, care transfigurează chipul creației Sale, și prin libera împreună lucrare cu harul dumnezeiesc, ascetul se înalță epectatic, din slavă în slavă, într-o continuă îmbrățișare părintească, făcând firea sa firavă și neputincioasă părtașă dumnezeieștii firi (II Petru 1,5), atât cât îi este dat omului de Dumnezeu. Purtând pe Hristos-Lumina ca pe o scânteie divină în lăuntrul său, sfântul umple de lumină chilia sa care îi este mormânt al învierii sale, locaș al întâlnirii cu Domnul în răcoarea adierii harului, așa cum Ilie, în peștera sa, a simțit pe Dumnezeu. Așa cum știm, și sfinții au pășit în pustiu, acolo unde este locul predilect al prezenței duhurilor întunericului, în morminte, ruine sau adânc de păduri, însă asceza lor în acest spațiu, parcă dezbrăcat de frumusețea specifică universului creat, are ca scop despătimirea, autocunoașterea și întreita luptă cu iubirea de sine, duhul lumii și ispita diavolului. Acest spațiu aspru, care îndeamnă la meditație este pentru ascet o oglindă în care își poate privi propria neputință, propriul suflet rănit de regrete pentru răutatea săvârșită și de dor după Grădina plină de harul și iubirea lui Dumnezeu.

Cumva, Petru este imaginea plastică poate cea mai potrivită care ne arată că omul se află permanent la răspântia alegerilor și că, prin deciziile sale, prin atitudinile sale, se poate exprima Binele sau răul, Dumnezeu sau diavolul. La aceeași întâlnire și în același dialog, Hristos îl fericește pe Petru pentru că prin cuvintele sale a vorbit Dumnezeu „fericit ești Simone, fiul lui Iona, că nu trup și sânge ți-au vestit ție acesta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri”(Mt.16, 17), dar îl și mustră îndepărtându-l pentru că, tot prin el, vorbise și duhul întunericului atunci când a încercat să zădărnicească împlinirea misiunii pentru care Se întrupase „Înapoia mea satană, că sminteală Îmi ești” (Mt. 16, 23).

 

Glasul poftelor acoperă glasul conștiinței

 

Gadarenii Îi cer Mântuitorului să plece din ținutul lor. Vindecând pe demonizat, Hristos adusese liniște, eliminând sursa răului din comunitate, prin mărturisirea demonilor/Legheonului gherghesenii aflaseră că El este Fiul lui Dumnezeu și totuși Îi cer să plece din ținutul lor. De ce? Erau înfricoșați de ce ar fi putut însemna rămânerea Lui în ținutul lor și perspectiva îndreptării vieții lor sau poate pierderea câștigului păcătos? Să nu uităm că și Petru Îi cere Mântuitorului să plece din corabia sa, însă din adânc de smerenie, considerându-se nevrednic să stea în preajma Celui care-i umpluse corabia de pește în chip minunat. Gherghesenii însă Îi cer să plece din ținutul lor pentru că sufletul hrănit de satisfacerea imediată a necesităților primare își pierde darul de a simți prezența lui Dumnezeu. Cu cât omul se risipește hedonist în comoditatea satisfacerii empirice a poftelor, cu atât glasul conștiinței este mai diminuat. Este cazul societății de consum contemporane, care oferă omului actual diversitatea alegerii și satisfacția celor mai ascunse dorințe, alături de o paletă sincretistă de credințe menită să răspundă tuturor gusturilor și mentalităților. Pe acest tărâm eterogen al omului ticsit de ideologii și dorințe, Dumnezeu nu este bine primit, pentru că nu este asemenea unui produs care poate fi așezat pe un raft, la locul potrivit, așa cum sunt așezate credințele, concepțiile, trăirile în noua eră a globalizării și fragmentării contemporane, ca într-un uriaș universal hipermarket. Și omul contemporan Îl alungă pe Dumnezeu din viața sa pentru că Hristos este incomod, nu te poți „închina lui Dumnezeu și lui mamona”(..), nu poți păși deodată pe două sau mai multe căi, nu poți face binele și răul cu convingerea că sunt la fel de valoroase, nu poți fi între bine și rău sau dincolo de bine și de rău, cum spune Nietzsche. Gherghesenii Îl alungă pe Dumnezeu pentru a nu pierde câștigul sau sursa câștigului lor vinovat.

Oarecum, îndrăcitul din Evanghelie nu era decât imaginea hidoasă a sufletului, a vieții imorale pe care o trăiau locuitorii acelui ținut. Însă, vindecat fiind, a primit misiunea de a elibera de duhurile stăpânitoare ale firii umane și pe gherghesenii care îl alungaseră atâta timp și care nu au găsit nici un motiv să se bucure de vindecarea sa.

A mers și a vestit în cetate binele pe care i-l făcuse Dumnezeu, devenind mărturisitor așa cum ar trebui să facă și omul contemporan atunci când prezența vindecătoare a lui Dumnezeu îi atinge ființa. Clipele de har și împlinire sunt tocmai acelea în care dăm mărturie lumii că Dumnezeu este în tot și în toate, în cotidianul vieții noastre și la altarul jertfei, în familie și în societate, în Biserică și oriunde, pentru că, oricât de înstrăinați am fi și oricât de departe de calea vieții, pe Dumnezeu nu-L putem alunga decât din propriile noastre suflete.

 

*Cuvânt la Duminica a XXIII-a după Rusalii, Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor, Luca 8, 26-39