Ascultă glasul conștiinței

Când tainicul suflet se simte stingher,

Când ruga se pierde în van prin eter,

Când luna în noapte îngheață pe cer,

Când aștri se-nchid în hău și mister,

Când apele-n râuri-s oprite de ger,

Iar șesul devine pustiu auster,

Tu, fiul luminii moștenitor,

Devii fiul pierzării, risipitor!?

✝IOACHIM, Arhiepiscopul Romanului și Bacăului

Când noaptea începe, deși e lumină,

Când plouă-n torente, deși-i zi senină,

Când lumea-i atee, deși se închină,

Când totu-i haotic, deși-i disciplină,

Când pacea umană nu-i pace divină,

Știința lumească e anticreștină,

Tu, chipul iconic, făcut de Hristos,

Devii chip urât, de fiu păcătos!?

 

Când fiii din sate mai toți au plecat,

Și negura vremii pe moși i-a-ngropat,

Când slinul uitării pe cruci s-a fixat,

Când amnezia în minți peren a intrat,

Iar necromanția s-a reinstalat,

Când morții mai cântă: „Hristos a-nviat!”

Tu, fiul iubirii, binecrescut,

De ce-ai devenit, astăzi, fiul pierdut!?

 

Revino-ți în fire, te-ntoarce acasă,

Tatăl iubirii te-așteaptă la masă,

Huzurul sau lipsa, degrabă le lasă.

Deși conștiința aprig te-apasă,

Pornește îndată și fă cale-ntoarsă,

Fii slugă smerită și credincioasă,

Din fiul pierzării, cel mort și-ngropat,

Vei fi fiul iubirii, cel înviat!

 

*Meditație lirică la Duminica fiului risipitor, 11 februarie 2017